A Hijacking / Deturnarea (r. Tobias Lindholm, Danemarca, 2012). În Oceanul Indian, o navă de tip cargo cade în mâinile unor piraţi, împreună cu toţi cei şapte membri ai echipajului. Mikkel e bucătarul şi, dintre toţi, este omul pe care se bazează atât negociatorul piraţilor, cât şi echipa de negociere de acasă. E chemat în continuu la telefon, ca să comunice cu răscumpărătorii şi, astfel, este folosit ca momeală. Pus, deci, între ciocan şi nicovală, Mikkel este imaginea atât a iadului prin care trece pe navă, cât şi a strategiei şefilor săi de a scădea preţul răscumpărării de la 15 milioane de dolari, la... 250 de mii de dolari. Povestea ia proporţiile unei dileme insuportabile pentru ambele părţi ale conflictului şi, dintr-un discurs despre frică, povestea devine treptat un discurs despre valoarea vieţii versus valoarea banului.
Când vorbeam despre filmele de acţiune din TIFF şi spuneam că Nord-vest al lui Michael Noer e ceva ce nu prea vezi în festival, nu ştiam nimic despre Deturnarea. Filmul e tot danez şi e făcut de un regizor care, de altfel, a şi lucrat cu Noer în alte proiecte. Cu toate acestea, Deturnarea este mai mult suspans decât acţiune. Sau, în termeni de receptare a filmului, mai multă emoţie decât energie. Iar emoţia vine din faptul că tonul extrem de potolit al acţiunii ascunde, parcă, un butoi cu pulbere. Toată acea poveste cu piraţi, cu negociatori şi cu bani, care pare un copy-paste după reţeta hollywodiană de "filme cu răpiri", este un scenariu care primeşte, aici, un tratament narativ minimalist. Dialoguri seci, puţine, scene de negociere profesionistă şi rece între pirat şi răscumpărător, scene de epuizare psihică, personaje cerebrale - sunt elemente mocnite, interiorizate, care reduc agitaţia narativă şi cresc, în schimb, temperatura conflictului.
Practic, dacă eşti atent la felul în care se planifică conflictele în film, la nivel de dialog, vei vedea că cele mai încleştate momente ale poveştii au loc prin telefon, între negociatori. Nu ştii ce urmează şi tot timpul ai impresia că pândeşte un dezastru. Iar scenele de interior din navă - filmate cu camera în mână în spaţii înghesuite şi asudate cam în aceeaşi manieră ca în Lebanon de Samuel Maoz - confirmă din nou că realismul şi subtilitatea filmării sunt perfecte ca să exprime acest gen de subiect. De fapt, îţi dai seama că orice altă abordare - epică, eroică, horror, noir etc. - ar fi fost prea mult. Nu rata acest film bine scris, excelent jucat şi enervant de încordat, datorită căruia Competiţia TIFF devine şi mai strânsă decât era. Mai rulează duminică, 09 iunie 2013, la Cinema Florin Piersic.
Anul Dragonului (r. Iulian Manuel Ghervas & Adina Popescu, România, 2013). În timp ce românii visează să plece din România, chinezii care trăiesc deja aici visează să rămână. E realitatea greu de crezut pe care documentarul marca HBO Anul Dragonului o spune prin poveştile de viaţă a doi chinezi din micul Chinatown bucureştean (da, există şi la noi unul). Fără a exista, însă, vreun "vis românesc" care să-i ţină aici, chinezii au un singur motiv pentru care nu pleacă: gândul că poate fi mai bine. Că autorităţilor române le va păsa de ei şi că afacerile cu demolări care se fac pe contractele lor de muncă vor lua sfârşit. Este o speranţă pe care chinezii ce vând în complexul comercial "Dragonul Roşu" din Bucureşti n-au pierdut-o. Încă nu.
Cum era de aşteptat, primul lucru de care te loveşti când vezi documentarul e mentalitatea de asiatic. Vedem o comunitate "a capului plecat", simplă, cu visuri mici, care în context românesc pare ceva de pe altă planetă. Vechea şi singura asemănare între români şi chinezi - adică regimul socialist - nu mai funcţionează acum, fiind înlocuită de un ansamblu de mentalităţi româneşti complet incompatibile cu modul asiatic de a înţelege munca. Documentarul, însă, nu insistă pe diferenţele culturale între noi şi ei; le punctează, caracterizând poporul român prin opoziţie cu chinezii, adică prin absenţa aproape totală de pe ecran.
Din fericire atât pentru cinema-ul, cât şi pentru jurnalismul românesc, Anul Dragonului e o lucrare de excepţie. Mulţimea detaliilor de viaţă şi de muncă la care avem în sfârşit acces direct prin această poveste sunt dovada unor cercetări de durată, nesuperficiale şi, mai ales, bătăioase. Camera de filmat se strecoară acolo unde e mai fierbinte momentul, ca într-un reportaj de război şi transmite fără menajamente drama. De aici şi imaginile mişcate, înghesuite de la faţa locului, care transmit, indirect, dezordinea şi lipsa de control care reflectă azi Chinatown-ul.
Există, totuşi, un minus destul de vizibil în construcţia documentarului. Secvenţele de familie şi de muncă din viaţa chinezilor nu sunt întotdeauna puternice din punct de vedere uman şi n-au o mare forţă sugestivă. Par chiar accidentale, neorganizate din punct de vedere dramatic; ele nu se ridică la intensitatea reală a temei şi a realităţii pe care vor să o exprime. Din acest punct de vedere, impactul emoţional al documentarului (chiar dacă nu e intenţionată o receptare cu ochi înlăcrimaţi) este, uneori, fără prea multă forţă. Şi, totuşi, cert e că filmul îţi rămâne în minte ca mesaj; după ce îl vezi, nu cred că mai poţi ironiza cu atâta indiferenţă magazinele chinezeşti de azi. Şi dacă mâncarea chinezească şi ceaiurile care ni s-au oferit înainte de proiecţie la Cinema Victoria (în cadrul zilei HBO de la TIFF) ar fi fost oferite după film, garantez că altfel le-am fi înghiţit. În orice caz, nu cu aceeaşi poftă dezinteresată.
Descarcă programul TIFF şi sinopsisurile filmelor, 2013 aici..