Trebuie să ştiţi de la început că Bella şi Cavalerul fără Nume nu este un spectacol comercial (şi nici nu se vrea a fi), dar indiferent dacă vă place sau nu spectacolul, o să plecaţi din sală cu un sentiment... Totuşi e destul de greu să nu iţi placă, pentru că dacă nu iţi place povestea sigur o să îţi placă jocul actoricesc sau poate regia, sau chiar toate deodată.
Bella şi Cavalerul fără Nume are toate elementele unui basm contemporan: o prinţesă inocentă - Ioana Anton, balaurul (doar de data asta) fricos - Lucian Iftime şi cavalerul în armură strălucitoare - Tudor Istodor. Bella şi Donny sunt doi fraţi care se iubesc (mult) - nimic neobişnuit până acum. Bella se îndrăgosteşte de Philip - nimic neobişnuit nici până acum. Philip îl cunoaşte pe Donny - aici lucrurile încep să devină interesante. Fără să ne dăm seama totul se transformă într-o competiţie pentru a câştiga inima Bellei. Să pariem pe dragostea frate-soră sau pe dragostea Bellei pentru noul venit?
Cheia întregului spectacol este Donny, un tânăr de 27 de ani care nu a mai ieşit din casă de la 9 ani. De ce? Pentru că îi este frică. Poţi să simţi că este ceva în neregulă cu Donny, dar actorul (Lucian Iftime) îşi dozează perfect mişcările şi reacţiile astfel încât prelungeşte suspansul până aproape de final. Donny o iubeşte enorm pe Bella, atât de mult încât te pune pe gânduri, iar Donny este conştient de asta şi se joacă cu mintea noastră şi mai ales cu cea a lui Philip. Misterul în care este învăluit tot spectacolul este perfect pentru a ne menţine atenţia până la ultimul moment, iar actorii se folosesc de el cum nu se poate mai bine şi rezultatul este unul de admirat. De-a lungul anilor Donny şi-a construit o adevărată "fortăreaţă" şi se ascunde acolo de când părinţii săi au murit, iar Bella este singura care îl cunoaşte cu adevărat şi cu toate astea secretul pe care îl ascunde Donny de ceva vreme faţă de ea ar putea schimba total situaţia. O să îl ierte sau nu Bella?
De menţionat că niciunul dintre actori nu părăseşte scena, iar fiecare dintre ei are locul lui bine ales. Spectacolul este o căutare continuă de libertate, doar că fiecare dintre personaje vede diferit această libertate. Un spectacol care cu siguranţă te pune pe gânduri şi care te implică emoţional până la ultima replică.
***
După ce l-am văzut pe Lucian Iftime în rolul lui Donny din Bella şi Cavalerul fără Nume am ştiut că văd un om pasionat de ceea ce face, lucru ce mi-a fost confirmat şi de discuţia de câteva ore cu el. Lucian a terminat Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" în 2007, clasa lui Ion Cojar. De atunci viaţa lui Lucian înseamnă teatru, film, orice presupune artă şi cu siguranţă ar putea vorbi ore întregi dacă nu chiar zile despre asta. A fost distribuit în două scurt-metraje nominalizate la Cannes şi la Berlin şi a lucrat cu Corneliu Porumboiu pentru filmul A fost sau n-a fost?, dar lui nu îi place să se laude aşa că nici nu ar fi menţionat asta dacă nu l-aş fi întrebat direct. Acum ştiu că emoţiile nici nu îşi aveau rostul - o întâlnire între doi oameni care iubesc teatrul nici nu avea cum să iasă prost. E frumos să vezi oameni pasionaţi de teatru într-o lume care pare să uite de el.
Irina Florea: Povesteşte-mi despre Donny. Cum îl simţi tu? De unde te-ai inspirat?
Lucian Iftime: Am discutat până să ne apucăm de repetiţii un an de zile despre personajul acesta cu Vladimir. Mi-a dat textul şi abia după un an de zile ne-am apucat să repetăm. Foarte complicat... Cred că nici nu îl înţeleg până la capăt. E foarte complicat să joci un astfel de personaj care are istoria pe care o are şi care are probleme. După mine cea mai mare capcană în momentul în care ai de jucat un "nebun" e ca acesta să devină un ciudat. Eu mi-am dorit foarte tare să-l apăr pe Donny.
Totul a pornit de la faptul că Donny nu a ieşit din casă de la 9 ani. El în text are undeva la 27-28 de ani, eu când l-am jucat prima oară aveam 23. Mă gândeam cum arată, cum se mişcă un om care nu a mai ieşit din casă de atâta timp? Dar m-am apropiat de el pentru că mă gândeam foarte mult la personaj.
Când lucrezi la un personaj deschizi foarte multe posibilităţi şi te gândeşti mult la cum a trăit, poate chiar şi ce mănâncă, dar de la un moment dat încolo, când te apropii de premieră, trebuie să începi să le închizi ca să ajungi la cine e personajul de fapt. Un profesor în şcoală m-a învăţat o chestie foarte bună, că de la un moment al repetiţiilor încolo nu trebuie să îţi pui întrebări care deschid alte 100 de posibilităţi ci întrebări care le închid. Şi am ajuns uşor uşor, după ceva timp şi discuţii, la chestiunile importante, cred eu, ale lui Donny. Trăsătura dominantă a lui este frica. El e deştept, dar chiar şi arogant uneori.
I.F.: Ai învăţat ceva de la Donny?
L.I.: De la fiecare personaj ai ceva de învăţat şi rămâi cu câte ceva. Cred că mai mult a rămas el de la mine. Nu mi-am pus niciodată problema aşa. Trăiesc acolo nişte lucruri la o intensitate şi de fiecare dată căutăm să le ducem departe şi chiar să le trăim pe bune, dar lucrul acesta costă... după fiecare spectacol sunt epuizat emoţional.
I.F.: Care crezi că e cel mai important mecanism în meseria de actor?
L.I.: Observaţia e foarte importantă în actorie. Nu ştiu dacă cea mai importantă.. Cum observi, cum vezi, cum înţelegi un personaj. Un simplu gest îţi poate da o psihologie întreagă şi tu trebuie să ştii să îl observi, să ştii să îl descifrezi.
I.F.: Când ai descoperit teatrul?
L.I.: Eu obişnuiam să ies cu fratele meu mijlociu şi prietenii lui şi le spuneam tot felul de glume, bancuri, povestiri. Şi când eram clasa a VII-a îmi aduc aminte ca fratele meu mi-a zis că ar trebui să mă fac actor pentru că toţi prietenii lui mă plac. Eu atunci îmi doream să fac ceva din care să am bani, avocat sau notar, nu mă interesa meseria, doar să am bani. După toată povestea asta am mers la un liceu cu profil de ştiinţele naturii. În clasa a IX-a şi a X-a nu eram pe niciunde, eram un zăpăcit care se uita numai după haine şi maşini, deşi citeam mult. La un moment dat am prins un context, fratele meu mare era în Iaşi aşa că am mers la liceul de Artă din Iaşi la secţia de actorie. Am făcut asta având cumva în spate ce mi-a zis Cristi, fratele meu mijlociu. Am fost foarte norocos pentru că tot timpul am prins nişte contexte foarte bune. În 2003 când am dat eu admiterea, l-am avut pe Ion Cojar ca profesor, cel care mi-a deschis mintea şi a făcut asta cu multă lume, cu cine a avut de înţeles. Şi de altfel am fost norocos că am lucrat primul spectacol într-un teatru cu Vladimir Anton (Bella şi Cavalerul fără Nume), iar primul film cu Corneliu Porumboiu (A fost sau n-a fost?).
I.F.: Ai fost la Cannes de două ori. Ce înseamnă Cannes pentru un actor?
L.I.: Un astfel de festival e important mai mult pentru regizor. Când te duci la festivalul de la Cannes eşti în competiţie cu nişte filme care se presupun a fi cele mai bune pentru că selecţionerii de acolo sunt foarte buni. Dacă ajungi acolo înseamnă că eşti într-o ligă şi munca ta înseamnă mult şi te simţi într-un fel. Te uiţi şi la alţii vezi cum fac ei compari cu ce faci tu şi tot aşa.
I.F.: Cum vezi viitorul? Ce vrei să faci în continuare, la ce te aştepţi?
L.I.: Cred că lucrurile pentru mine o să vină puţin mai târziu, perioada în care o să joc mult o să fie undeva după 35-40 de ani. Sunt conştient că sunt destul de greu de distribuit, nu mă încadrez în nici un gen. Am încredere că o să fie bine pentru că ştiu cât de pasionat sunt, ştiu câtă plăcere îmi produce mie munca pe care o fac, nu are cum să nu fie bine. Aş vrea totuşi să fac film mai mult, e foarte diferit...
Bella şi Cavalerul fără Nume, de Oliver Emanuel
Cu: Ioana Anastasia Anton, Tudor Aaron Istodor, Lucian Iftime.
Regia: Vladimir Anton