Citind dosarul pe care i-l făcuse Securitatea în 1989 - cînd, ca licean, contactase Radio Europa Liberă pentru a-i dedica o melodie prietenei sale Roxana -, Tavi (Şerban Pavlu) descoperă că Roxana (Diana Dumbravă) era gravidă la vremea cînd fusese anchetată. Deci s-ar putea ca fiul ei, ajuns între timp la vîrsta studenţiei (Anghel Damian), să fie al lui Tavi - nu al colegului comun (Mihai Călin) alături de care Roxana îşi întemeiase între timp o familie (cu încă doi copii). Debutul regizoral al lui Vali Hotea, Roxanne, e o telenovelă cinematografică (unde "telenovelă" trebuie luat ca un termen descriptiv, nu evaluativ) cu o componentă de mystery. La misterul paternităţii băiatului se adaugă misterul identităţii celui sau celei care-l turnase pe Tavi la Securitate, deşi nici într-un caz, nici în celălalt, scenariul (semnat de regizor şi de Ileana Muntean) nu se prea se oboseşte să creeze piste false şi să trimită spectatorul de la un suspect la altul. Pentru postul de turnător nu se prezintă decît doi candidaţi, iar Tavi nu-şi pune problema decît în cazul unuia dintre ei, deci e clar că făptaşul e celălalt. Subnutriţia misterelor e compensată, pînă la un punct, de tratarea destul de nuanţată a apropierii lui Tavi (care începe să bîntuie vila Roxanei şi a familiei ei) de presupusul său fiu. Acesta din urmă e o prezenţă plăcută, relaxată, cu o uşoară şi mereu elegantă rezervă - asta fără să se arate vreodată îngrijorat de faptul că Tavi se comportă de parcă ar încerca, inept, să-l agaţe. Totuşi, relaţia nu iese din clişeu - tatăl îl învaţă pe fiu să conducă maşina pentru că, dacă n-ar fi fost asta, ar fi fost baschetul sau pescuitul. Pus în scenă cu zero urme de personalitate, spectacolul Roxanne e mai adecvat micului decît marelui ecran: cu excepţia unei mari confruntări în patru (şi ea mizanscenată mai degrabă static - cu mult stat pe scaune), e o chestiune de one-on-one-uri - Tavi contra Roxana, Tavi contra presupusului fiu, Tavi contra ex-colegului care l-a uzurpat, Tavi contra ex-colegului care i-a rămas prieten (Adrian Văncică) - decupate predominant în plan-contraplan. Diferenţele de statut dintre personaje sînt clar marcate - Roxana şi ai ei sînt o familie, pe cînd Tavi e încă necăsătorit; ei au o casă în Cotroceni, pe cînd el plăteşte chirie -, dar Bucureştiul contemporan în care locuiesc cu toţii e un oraş generic, fără prea multe semne de viaţă în jurul acţiunii principale.
La limita de jos a cerului (România, 2013), de Igor Cobileanski
Primul lungmetraj al lui Igor Cobileanski e bazat pe un vechi scenariu de Corneliu Porumboiu - cel cu care Porumboiu a intenţionat în 2005 să debuteze, pentru a-l abandona apoi în favoarea mai originalului A fost sau n-a fost?. La limita de jos a cerului e ceea ce în engleză se cheamă a coming-of-age story - o poveste despre o experienţă decisivă în formarea unui tînăr. Cobileanski a adaptat-o uşor pentru a o transplanta în Republica Moldova, dar rezultatul transplantului nu e un supliment considerabil de personalitate regională - coming-of-age-ul de aici este, în ansamblu, destul de generic. Un băiat de 19 ani (Igor Babiac) trăieşte o existenţă fără orizont într-un orăşel fără nume. Legea paternă (reprezentată de un poliţist local) trage de el într-o direcţie (rugat de mama băiatului, poliţistul îl angajează la o cantină), în timp ce legea interlopă (a traficanţilor de droguri cu care s-a înhăitat) trage de el în partea cealaltă. Aspiraţia spre evadare e simbolizată, nu tocmai subtil, de un aparat de zbor, niciodată funcţional, pe care protagonistul îl tot construieşte împreună cu un prieten (Sergiu Voloc), din bucăţi în parte obţinute de la interlopi, în parte cumpărate pe sub mînă de la o decrepită întreprindere locală, în parte furate de te miri unde - dintr-o maşină, dintr-un spital. Treptat, firele rutinei zilnice a personajului devin fire de intrigă: îndrăgostit în taină de o fată mai matură (Ela Ionescu), al cărei iubit, membru al reţelei de traficanţi, a fost arestat recent, tînărul declanşează un război din umbră împotriva unui nou rival - care e chiar poliţistul, figura paternă (Igor Caras-Romanov). Filmul nu e nici mai bun, nici mai rău decît multe alte filme din acelaşi gen - se fac destule, în fiecare an, în toate colţurile lumii, iar cele competente au, în mare, farmece similare celor de-aici: combinaţia de omorîre melancolică a timpului şi infracţionalitate practicată ca o activitate nechestionabil-naturală; farsa burlescoidă a delincvenţei mărunte; farsa caldă a amorului fără şanse, dar cu "strategie". La final, aceasta din urmă lasă deoparte orice scrupul: rîsul îngheaţă în timp ce băiatul se transformă, dintr-un Oedip light, într-un Cain - dacă nu într-un Iuda - hard. Directorul de imagine este unul de elită - Oleg Mutu: eclerajul nocturn e subtil, în timp ce ziua înseamnă grisaille noiembrist cu ocazionale pete frapante de culoare - de la nişte portocale, de pildă.