E adevărat că nici forma aleasă de Gulea pentru a spune această poveste nu este una care să permită detaşarea spectatorului de diegeză şi evaluarea critică a conţinutului. Sunt o babă comunistă e construit în paradigma narativă clasică, care presupune identificarea spectatorului cu protagonistul printr-un transfer emoţional care se face între cei doi. Însă aici apare problema principală a filmului: privirea înapoi e monocordă, lipsită de orice nuanţare, de orice încercare de perspectivă critică, proclamă dictatura lui Ceauşescu ca fiind bună şi atât, chiar dacă pentru protagonistă nu este aşa. La asta se adaugă şi momentele de comedie facilă la care apelează regizorul - acum Emilia e la coafor, pentru a-şi aranja părul, acum Emilia e la ea acasă, cu o frizură roşu aprins - care deturnează de multe ori filmul spre slapstick. Amalgamului de genuri i se adaugă amestecul amintirilor din copilărie (a căror relevanţă, mărturisesc, nu am înţeles-o, asta în contextul unei paradigme care se bazează pe eficacitate narativă) cu amintiri din tinereţe şi imposibilitatea regizorului de a se hotărî asupra metodei prin care Emilia îşi aminteşte trecutul, trecând de la voice-over, la flashback-uri, la discuţii cu alte personaje într-un ritm ameţitor, ce nu-i permite spectatorului-consumator de filme din paradigma clasică să se obişnuiască cu diegeza.
Pe de altă parte, criticul de film Andrei Gorzo are dreptate când subliniază că acesta este primul produs de cinema autohton care pune în discuţie, simplist, e adevărat, hibele capitalismului. Dacă Dan Lungu îşi plasase acţiunea în anii \'90, Stere Gulea o mută în 2010, pentru a da frâu liber şocului ascuţit al crizei economice. Alice, fiica Emiliei, se întoarce din Statele Unite, unde emigrase, ca săşi viziteze părinţii, alături de soţul său american. Însă în Statele Unite a încetat să mai curgă lapte şi miere, căci şi Alice, şi soţul, au fost concediaţi şi sunt în pericol să-şi piardă casa. Dezavantajele capitalismului sunt cele care o determină pe Emilia să-şi întărească opinia că în comunism se trăia mai bine, având în vedere că ea nu s-a aflat niciodată în situaţia de a-şi pierde locuinţa primită în dar de la PCR. Nu hibele capitalismului românesc "de cumetrie", total absent în film, nu aparentele beneficii primite în comunism (apartamentul o fi fost al Emiliei, dar nu era proprietatea ei) o determină pe aceasta să privească indulgent spre trecut, ci dovada că nici sistemul considerat până de curând perfect nu funcţionează în beneficiul individului. Reacţia ei naturală este să se refugieze într-o epocă mai fericită pentru ea. Şi aici, Stere Gulea aduce în discuţie una dintre cele mai interesante idei din film.
Emilia este un om crescut şi format în comunism. Când spun format, nu mă refer la îndoctrinare ideologică, ci la modalitatea în care un individ se adaptează la mediu în procesul de formare a personalităţii sale. Comunismul face parte din trecutul Emiliei, din identitatea sa. A condamna orb comunismul echivalează cu a-şi condamna şi nega propria identitate. Atunci, cum poate un individ format în comunism, care nu a avut parte de niciun fel de activitate dizidentă, care în loc să se lupte cu sistemul, a încercat să se adapteze pentru a supravieţui, să se raporteze la trecut fără să se nege pe sine? Este o întrebare la care Stere Gulea nici nu pretinde că ar avea răspunsul. Însă este o întrebare validă, ce trebuie pusă.