Despre propria compoziţie, UMBRE IV pentru violoncel şi orchestră, Doina Rotaru spunea că "Umbra este un simbol arhaic, polisemantic, opusul Luminii, imaginea lucrurilor trecătoare, schimbătoare, umbre deformate, amintiri. În unele culturi arhaice întunericul este asociat cu umbrele celor trecuţi în nefiinţă. Lucrarea UMBRE IV pentru violoncel şi orchestră, face parte dintr-un ciclu care cuprinde diferite variante instrumentale, fiecare dintre ele reprezentând o nouă sondare (filozofică şi muzicală) în arhetipul umbrelor. Concertul pentru violoncel şi orchestră alternează prin contrast, cât şi prin evoluţie transformatoare, umbra şi lumina, în diferitele lor ipostaze. Umbrele sunt dramatice, tensionate, asociate frecvent blocurilor orchestrale, pe când lumina este predominant atribuită violoncelului solist. Lucrarea a fost scrisă pentru minunatul artist Marin Cazacu, care a interpretat-o în premieră în 2005 împreună cu Orchestra Naţională Radio." [1]
Ascultând acest concert admiram spiritul vizionar al compozitoarei. Trăim astăzi într-o lume dominată de evenimente şi, implicit, de simţăminte extreme. Nu ne putem preface că nu le vedem şi / sau nu le auzim, oricât ne-am retrage într-un turn de fildeş. Ne place sau nu, realitatea aceasta transmite o infuzie afectivă puternică în artă, în general, şi în muzică, în special. Oricât ar refula-o unii creatori, reflectarea faliei dintre materie şi antimaterie creează contrastul similar cu cel dintre viaţă şi moarte.
După o introducere copleşitoare ca intensitate şi străbătută de belşug timbral - unde toba mare şi instrumentele de suflat de alamă se evidenţiază, tot marasmul sonor se frânge brusc, iar violoncelul solist intonează suav, în flageolete, un fel de bocet à la Bartók, amintind de unul din celebrele Dansurile româneşti pentru vioară. Glissandi fluente la acompaniamentul orchestral se combinau cu sunetele pianului, în timp ce 'gemetele' percuţiei inundau spaţiul cotropit de un vacarm greu de descris în cuvinte. Şi din nou, tânguiri ale violoncelului solo, cu pizzicato pe un prelung portamento ascendent. În finalul lucrării concertante, coarda gravă a violoncelului solist a fost treptat scordată, prin coborârea acordajului ei, extrem de meticulos, parcurgând câteva trepte - do, si, la sol - spre tăcere.
Meditam asupra principiului terţului exclus, un principiu fundamental al logicii bivalente, potrivit căruia un enunţ nu poate fi decât adevărat sau fals, o a treia posibilitate fiind exclusă. Pe tărâmul artei însă, căutam şi echivalentul sonor al PENUMBREI. Aş fi dorit să ascult şi zona de trecere între lumină şi umbră. Oare semiobscurul ar trebui ignorat? Mă simţeam frustrat de trecerile subite de la starea de exuberanţă la cea de mâhnire. Tânjeam după efemerul statut al posomorâtului, între a fi şi a nu fi presat să aleg: iert ori izbucnesc coleric.
UMBRE IV, o lucrare muzicală ce te pune pe gânduri şi lasă urme în suflet.
A urmat Adagio cu variaţiuni de Ottorino Respighi, în care violoncelistul Marin Cazacu, secondat de Ion Ivan Roncea la harpă, a interpretat magnific o temă plină de căldură, în care confesiunea era prezentă mereu în tonul vibrat intens al violoncelului. Pasajele pline de dinamism erau presărate cu bariolaje. Ideea muzicală, inspirată dintr-un cântec popular italian, din regiunea Romagna, avea contururi melodice captivante. Iar sunetul cornului englez, îndepărtat, conferea o undă poematică suav pastelată. Acompaniamentul orchestral crea atmosfera delicată în care solistul, parcă aşternea pe o pânză virtuală culori de o rară frumuseţe.
La cererea publicului, Marin Cazacu şi Ion Ivan Roncea au cântat piesa Lebăda (Le Cygne), din suita Carnavalul animalelor de Camille Saint-Saënes, generând ropote de aplauze în rândul spectatorilor din sala Ateneului.
În a doua parte a concertului, Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Horia Andreescu, a încântat publicul, interpretând două lucrări ale lu Richard Strauss: Poemul simfonic Till Eulespiegel şi Dansul Salomeei.
Dacă poemul Till Eulespiegel s-a derulat destul de previzibil, opusul fiind cântat cam anost, Dansul Salomeei a convins prin tensiunile dramatice şi caracterul hedonist al expresiei. Un aparat orchestral bogat, în sonorităţile celor două harpe, combinate cu cele ale castanietelor, împestriţau timbral spaţiul, iar instrumentele de suflat de alamă şi percuţia se întreceau parcă în supremaţia intensităţilor vibrante, totul sugerând cu mare plasticitate povestea acelei femei ignobile, purtând numele de Salomeea.
Salomeea a fost fiica lui Herodias (Irodiada), care i-a ucis soţul pentru a o mărita cu Herodes Antipas, stăpânul Iudeei din perioada ocupaţiei romane. Copleşit de dorinţă pentru ea, el îi cere să îi danseze seducătorul dans al celor şapte voaluri. Salomeea acceptă, cu condiţia ca după dans să îi îndeplinească o dorinţă. În final, Salomeea îi cere lui Herodes Antipas, eliberarea lui Ioan Botezătorul, pentru care făcuse o adevărată obsesie. Herodes Antipas ordonă ca acesta să fie executat, iar capul său însângerat să îi fie adus Salomeei pe un platou de argint. Când aceasta sărută buzele reci ale lui Ioan Botezătorul Herodes Antipas, îngrozit, le ordonă gărzilor să o ucidă. Iar muzica lui Richard Strauss este o capodoperă. Ea reflectă alături de dramă şi o senzualitate erotică devoratoare.
Publicul de la sala Ateneului Român a avut ocazia să se bucure de o versiune plină de fantezie, a unei partituri foarte dificile a lui Richard Strauss. Savurând lupta între carnal şi spiritual, se receptau armonii, ritmuri şi o orchestraţie fascinante. Artiştii instrumentişti au răspuns la intenţiile dirijorale ale lui Horia Andreescu cu multă spontaneitate şi reală dăruire. Am remarcat solo-ul de violă, omogenitatea compartimentului conatrabaşilor, precum şi vivacitatea şi precizia percuţiei.
Această muzică a fost o sursă de creaţie şi în alte sfere ale frumosului. Pationatoarea americană Michelle Kwan, câştigătoarea Campionatului mondial de patinaj artistic de la Edmonton, Alberta, Canada (1996) a evoluat pe muzica din Dansul Salomeei.
[1] Doina Rotaru - Program de sală, Filarmonica «George Enescu» din Bucureşti, stagiunea 2013-2014, februarie 2014, pag. 4.
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Adam_Elsheimer
http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Gustave_Moreau_Salom