Numele lui Berlusconi nu e rostit; în schimb, vechea "nouă stîngă" - reprezentată de o amică de-a protagonistului, infatuată autoare a mai multor cărţi, printre care o istorie a Partidului Comunist Italian - e boscorodită pentru falimentul ei. Fără a-şi pierde nici o clipă urbanitatea, protagonistul o demolează în public pe închipuita şaizeci-optistă. Întîmplător sau nu, pierderea marii lui iubiri din tinereţe e ea însăşi datată la nu mult timp după '68, adică în plin reflux al marilor speranţe. În măsura în care protagonistul trece printr-o transformare, aceasta e aparent declanşată de primirea unei veşti despre iubita de atunci. Nu e o transformare de personaj hollywoodian - nu culminează cu întoarcerea la scris, iar unele dintre posibilele ei etape (de pildă, împrietenirea cu o stripteuză trecută de prima tinereţe) sînt ciopîrţite în actul narării (ale cărei elipse pot stîrni ocazionale suspiciuni de incompetenţă); dar manifestările sînt clare - izbucnirea lui în plîns, în timp ce cară un sicriu (la scurt timp după ce-şi exprimase dezaprobarea de om de lume faţă de cei ce bocesc în public morţi care nu le-au fost rude), sau întoarcerea cu gîndul la o epifanie erotică trăită la 18 ani. Aceasta (ecou al unui faimos moment din Citizen Kane, cînd un personaj secundar alege drept cel mai bun moment al vieţii lui întrezărirea fugară, petrecută demult, a unei fete care i-a rămas necunoscută) e identificată de protagonist cu acea grande bellezza de la a cărei căutare se lăsase abătut, dar care nu încetase niciodată să palpite sub spuma de şampanie a inconsistentelor lui zile. Această autoînduioşare a protagonistului e poziţionată şi prezentată în film ca şi cînd ar recela secretul suprem al vieţii. L-o fi recelînd, însă filmul - care împărtăşeşte lipsa de curiozitate a protagonistului său faţă de alte medii sociale decît al lui - nu face muncă de convingere cu publicul său ţintă în numele acestei idei (n-o contracarează dialectic, n-o problematizează nicicum) ci, facil pînă la capăt, doar ne invită la autoindulgenţă sentimentală.
Un artist al lumii trecătoare - La grande bellezza
Andrei Gorzo
Ignorat astă-primăvară de juriul competiţiei principale a Festivalului de la Cannes 2013, dar consolat ulterior la Hollywood cu Oscarul 2014 pentru "Cel mai bun film străin", La grande bellezza al lui Paolo Sorrentino e un autodeclarat sequel contemporan al fellinianului La dolce vita. Ca şi la Fellini, ghidul nostru printr-o Romă decadentă e un jurnalist cu ambiţii de romancier (Toni Servillo), care s-a lăsat corupt de high life. (Diferenţa e că protagonistul lui Sorrentino are 65 de ani şi cu patru decenii în urmă a apucat să scrie un roman, din a cărui reputaţie încă mai trăieşte.) Acest sibaritic, dar sensibil flaneur are tot felul de întîlniri cu o fantasmagorică faună mondenă - dominată de caricaturi (nu o dată groteşti) ale superficialităţii, imposturii sau micimii actualelor elite artistico-intelectualo-spirituale (mai puţin a acelora din viaţa politică) -, întîlniri care compun mai degrabă un mozaic decît un plot. La vremea filmului lui Fellini, criticul american Pauline Kael îl încadra cu sarcasm (alături de La notte al lui Antonioni) într-un nou gen - filmul-petrecere la care toată lumea e îmbrăcată în sufletul bolnav al Italiei contemporane -, iar regia lui Sorrentino de-aici se prezintă la rîndul ei ca un amestec de party-planning şi coregrafie de defilare pe catwalk. Protagonistul intră în scenă dansînd pe o terasă de deasupra Colosseumului, într-o mare de party people, şi ei (majoritatea) de vîrstele 2 şi 3; ca la Baz Luhrmann sau ca în Spring Breakers al lui Harmony Korine, camera de filmare se dă huţa pe macarale, iar muzica şi montajul fac imaginile sâ pulseze tumescent-sexual. Barocul e turbo-baroc de secolul XXI, iar senzualitatea e răscoaptă bine - dacă filmele ar putea să miroasă, acesta ar mirosi a putreziciune şi a cosmetice scumpe: o estetică opulentă pînă la a fi greţoasă pentru unele gusturi şi, în orice caz, una contaminată - cu bună ştiinţă sau nu, cu schepsis satiric sau fără - de ceea ce satirizează. Mîna de caricaturist a lui Sorrentino e mai grea şi mai înceată decît a lui Fellini, şi, între timp, unele dintre ţintele sale - feţe bisericeşti interesate numai de gastronomie, aristocraţi care-şi închiriază cu seara propriile persoane organizatorilor de petreceri în căutare de ştaif - au fost atacate deja de multe ori. O lungă coadă la injecţii cu botox, o presă glossy-culturală avînd ca mai-mare o femeie pitică, o călugăriţă-celebritate în vîrstă de 104 ani - asemenea tuşe sînt reprezentative pentru suprarealismul epigonic şi nu foarte witty al acestui film. Arta contemporană e atacată insistent, facil şi, iarăşi, nu foarte spiritual, prin intermediul a două figuri de paie, a căror impostură e contrastată cu soliditatea arhitecturii şi a sculpturii antice. În pofida superficialităţii în care s-a complăcut o viaţă întreagă, protagonistul însuşi e capabil să aprecieze acest contrast aşa cum se cuvine, ceea ce-l desemnează ca o fiinţă profundă, superioară, un candidat la mîntuire - la fel ca noi, spectatorii pe care La grande bellezza mai întîi îi gîdilă la visele de opulenţă vulgară, iar apoi îi flatează (într-un mod reacţionar din punct de vedere estetic) cum că, de fapt, ştiu să discearnă între plăcerile frivole (dar ce altceva e acest film?) şi "adevăratele" valori, trecute prin testul timpului.
Numele lui Berlusconi nu e rostit; în schimb, vechea "nouă stîngă" - reprezentată de o amică de-a protagonistului, infatuată autoare a mai multor cărţi, printre care o istorie a Partidului Comunist Italian - e boscorodită pentru falimentul ei. Fără a-şi pierde nici o clipă urbanitatea, protagonistul o demolează în public pe închipuita şaizeci-optistă. Întîmplător sau nu, pierderea marii lui iubiri din tinereţe e ea însăşi datată la nu mult timp după '68, adică în plin reflux al marilor speranţe. În măsura în care protagonistul trece printr-o transformare, aceasta e aparent declanşată de primirea unei veşti despre iubita de atunci. Nu e o transformare de personaj hollywoodian - nu culminează cu întoarcerea la scris, iar unele dintre posibilele ei etape (de pildă, împrietenirea cu o stripteuză trecută de prima tinereţe) sînt ciopîrţite în actul narării (ale cărei elipse pot stîrni ocazionale suspiciuni de incompetenţă); dar manifestările sînt clare - izbucnirea lui în plîns, în timp ce cară un sicriu (la scurt timp după ce-şi exprimase dezaprobarea de om de lume faţă de cei ce bocesc în public morţi care nu le-au fost rude), sau întoarcerea cu gîndul la o epifanie erotică trăită la 18 ani. Aceasta (ecou al unui faimos moment din Citizen Kane, cînd un personaj secundar alege drept cel mai bun moment al vieţii lui întrezărirea fugară, petrecută demult, a unei fete care i-a rămas necunoscută) e identificată de protagonist cu acea grande bellezza de la a cărei căutare se lăsase abătut, dar care nu încetase niciodată să palpite sub spuma de şampanie a inconsistentelor lui zile. Această autoînduioşare a protagonistului e poziţionată şi prezentată în film ca şi cînd ar recela secretul suprem al vieţii. L-o fi recelînd, însă filmul - care împărtăşeşte lipsa de curiozitate a protagonistului său faţă de alte medii sociale decît al lui - nu face muncă de convingere cu publicul său ţintă în numele acestei idei (n-o contracarează dialectic, n-o problematizează nicicum) ci, facil pînă la capăt, doar ne invită la autoindulgenţă sentimentală.
Numele lui Berlusconi nu e rostit; în schimb, vechea "nouă stîngă" - reprezentată de o amică de-a protagonistului, infatuată autoare a mai multor cărţi, printre care o istorie a Partidului Comunist Italian - e boscorodită pentru falimentul ei. Fără a-şi pierde nici o clipă urbanitatea, protagonistul o demolează în public pe închipuita şaizeci-optistă. Întîmplător sau nu, pierderea marii lui iubiri din tinereţe e ea însăşi datată la nu mult timp după '68, adică în plin reflux al marilor speranţe. În măsura în care protagonistul trece printr-o transformare, aceasta e aparent declanşată de primirea unei veşti despre iubita de atunci. Nu e o transformare de personaj hollywoodian - nu culminează cu întoarcerea la scris, iar unele dintre posibilele ei etape (de pildă, împrietenirea cu o stripteuză trecută de prima tinereţe) sînt ciopîrţite în actul narării (ale cărei elipse pot stîrni ocazionale suspiciuni de incompetenţă); dar manifestările sînt clare - izbucnirea lui în plîns, în timp ce cară un sicriu (la scurt timp după ce-şi exprimase dezaprobarea de om de lume faţă de cei ce bocesc în public morţi care nu le-au fost rude), sau întoarcerea cu gîndul la o epifanie erotică trăită la 18 ani. Aceasta (ecou al unui faimos moment din Citizen Kane, cînd un personaj secundar alege drept cel mai bun moment al vieţii lui întrezărirea fugară, petrecută demult, a unei fete care i-a rămas necunoscută) e identificată de protagonist cu acea grande bellezza de la a cărei căutare se lăsase abătut, dar care nu încetase niciodată să palpite sub spuma de şampanie a inconsistentelor lui zile. Această autoînduioşare a protagonistului e poziţionată şi prezentată în film ca şi cînd ar recela secretul suprem al vieţii. L-o fi recelînd, însă filmul - care împărtăşeşte lipsa de curiozitate a protagonistului său faţă de alte medii sociale decît al lui - nu face muncă de convingere cu publicul său ţintă în numele acestei idei (n-o contracarează dialectic, n-o problematizează nicicum) ci, facil pînă la capăt, doar ne invită la autoindulgenţă sentimentală.
Regia: Paolo Sorrentino Cu: Toni Servillo, Carlo Verdone, Sabrina Ferilli, Carlo Buccirosso
4 comentarii
- Pina la urma sa fie doar despre "De gustibus..."?Florin Cupcea, 12.04.2014, 20:18
Sa trecem peste faptul ca restul cronicilor autohtone la acest film despre mondenitatea Romei sint dureros de provinciale.
Andrei Gorzo, esti singurul critic de film autohton care stie despre ce vorbeste, insa imi pare ca iti prinzi si tu piciorul de tinar cerb in capcana felliniana, filmul e frumos si bun chiar daca Sorrentino nu e Fellini, nici nu cred ca vrea sa fie, si chiar daca La Grande Bellezza nu e La Dolce Vita, si nici nu trebuie sa fie. Ne dai citeva mostre, nu chiar toate pertinente, de critic rautacios (oricum scrii cele mai savuroase critici rautacioase la filme proaste care se cred bune), insa la final identifici spot-on neajunsul actului trei. Nu sint de acord cind spui ca nu are loc transformarea hollywoodiana, aceasta chiar se petrece la final cind Jep decide, tranchilizat de amintirea primei iubiri, ca se intoarce la scris carti. Mi se pare ca mai esti neatent o data cind spui ca filmul, la fel ca protagonistul nu ar fi interesat de alte medii sociale decit cel al hedonistilor decadenti. Sint citeva scene, in care e sugerat, fatis sau subtil, faptul ca si reprezentantii altor medii sociale par sa ascunda in trairile lor fatete ale aceleasi mari frumuseti. Filmul insa si-ar fi pierdut farmecul daca devenea o enciclopedie a autoinduiosirii claselor sociale luate la rind. In plus, s-ar fi irosit timp pretios cu Jep, iar filmul din fericire e doar despre el - de gustibus... :)
Dupa cum am identificat si eu in alta parte, problema e cu atitudinea lui timpa de adolescent sexagenar vrajit de amintirea primei iubiri si sint de acord cu tine ca da chix chiar la final cind trebuia sa contracareze si problematizeze si nu doar sa romanteze expeditiv epifania frumusetii acestei vieti, mai ales ca personajul a fost construit ca fiind un mizantrop, cinic, lucid si taios pina si cu cei dragi lui (plus admiratia initiata pentru Flaubert).
Trebuia sa observe ca Eliza a stat atita timp cu un barbat neinteresant, ca la rindul ei era o femeie lipsita de imaginatie daca timp de 35 de ani nu traieste nimic mai intens decit o aventura adolescentina de o vara. E chiar o femeie banala daca ne luam dupa bibelourile de pe mobila. Jep insa e un mizantrop critic si trebuia sa observe toate aceste lucruri. In plus il intelege pe Flaubert si ar fi trebuit sa vada ca Eliza e in cel mai bun caz o Madame Bovary inhibata. Sora Maria nu stim ce simte sau crede pe ultima treapta, e un personaj ermetic, insa despre el stim ca nu poate sa-si tina gura sau sa faca compromisuri. De aceea, in ultima scena, era mult mai plauzibil, iar filmul ar fi ramas in totalitate seducator de decadent, daca spunea, cu toate cele declarate, ca nu va mai scrie niciun roman si va ramine fidel naturii si (de)formarii sale, irosindu-se si tinind-o pina si pe sfinta de 104 ani umeda de anticipatie pentru urmatoarea lui carte, care nu va mai veni niciodata.
-
- UnEma S., 17.05.2014, 19:57
Andrei Gorzo a fost extrem de permisibil cu acest film pe care eu l-as denumi noul val de film trans-vesti.imita arta, intr-un exces de zel pana la nebunia de a crede ca va deveni un fel de suflet ratacit, un pui de artist neinteles. Si aici e vorba de un regizor care, inainte de a recunoaste ca este de mult aratat, se screme sa isi estetizeze povestea pana la repulsie! E un fel de competitie: ce imagini sunt in capul meu si nu sunt in al tau? fara vreo incercare disperata de a-si ascunde lipsa de talent!!! Acest trend, din ce in ce mai des intalnit, de a face filme care sa-ti taie rasuflarea prin imagini frumos cosntruite- Doamne binecuvanteaza CGI, cu un buget sa rupa gura targului, de le e rusine festivalurilor sa ii respinga....ca in final sa nu pleci cu nimic acasa.....este jaf artistico-moral la drumul mare!!!Si pe deasupra si premiat la Oscar! Este o lume a filmului babiloniana, unde daca pe tine, draga Florin, te-a acaparat...suntem pierduti pe vecie!Este un film cu o tema rasuflata, cu imagini resuscitate pana la abuz si cu un regizor care insista....dar isnista sa ne spuna el cum stau lucrurile cu...stii tu..aste aspirituale si ...cu viata in sensul ‘’frumusetii’’ PACALEALA!
-
- Catelusa de paza :DFlorin Cupcea, 09.06.2014, 22:22
Nu cred ca Andrei Gorzo are nevoie de bodyguard online, chiar daca ia forma unei febleti care semneaza Ema ;) Dar nu de asta ti-am raspuns, ci sa te hirii si mai tare trimitindu-te la polemica avuta de criticul tau drag cu Alex. Leo Serban pe marginea alegerii lui de a desfinta Kill Bill. Daca nu ma insel Andrei Gorzo a revenit asupra filmului lui Tarantino si l-a reevaluat. Vazind ca dupa La grande bellezza se lasa total nemiscat si de farmecele lui The Grand Budapest Hotel, I played the devil's advocate to no effect until you provoked me. Mentionez ca nu doresc sa incep o polemica cu tine nici pe seama lui Andrei Gorzo si nici a filmului, doar si pentru motivele ca nu prea are sens ce ai scris despre film si ca te exprimi impiedicat, fapte care ma imping la prea mult efort pentru o rubrica de comentarii :P
- AutocriticaFlorin Cupcea, 14.10.2014, 13:38
Filmele bune ramin la fel de incintatoare ori de cite ori le vezi. La sase luni dupa prima vizionare, din La Grande Bellezza ramine putin de povestit, doar citeva scene emotionante. Lasind la o parte muzica, care furnizeaza jumatate din emotie, scenele sint atit de reusite incit te intrebi daca nu cumva sint accidentale. Daca nu, atunci de ce regizorul nu a facut tot filmul la fel de bine? La Grande Bellezza functioneaza si emotioneaza la prima vedere pentru ca Roma, muzica si Toni Servillo fascineaza si vrajesc audienta. Dar privit de aproape, Jep nu reuseste sa fie la fel de veritabil ca Marcello din La Dolce Vita, nu pentru ca e imposibil, ci pentru ca scenariul nu e scris bine. Din pacate, el nu reuseste sa fie nici macar Jep pina la final. La nivel de truc functioneaza foarte bine, e ambalat atit de frumos incit nu realizezi ca e goala cutia. S-a vrut un film despre nimic, insa a nu transmite nimic nu e totuna cu a transmite senzatia de nimicnicie. Fellini a facut cu 8 1/2 un film genial despre un regizor ratat care vrea sa faca un film genial, dar nici macar nu poate sa-l inceapa. La Grande Bellezza e doar un mare truc de film, nu un film mare despre un truc.
Resurse
Alte linkuri: imdb.comAlte articole de Andrei GorzoCronici ale altor filmeArticole similare
Paolo Sorrentino, filmul total şi vînătoarea de sconcşi - La grande bellezza (2013) şi Youth (2015) / Cătălin PavelMoştenire - Ida / Andrei GorzoDecadenţă - La grande bellezza / Ion IndoleanFestivalul Internaţional de Film Bucureşti sau o călătorie spre La grande bellezza / Doina IoanidOscarul lui Sorrentino, o mediocritate frumos ambalată - La grande bellezza / Mihai FulgerToate articolele despre Grande bellezza, LaToate articolele despre Festivalul Internaţional de Film Bucureşti, BIFF, 2014Scrieţi la LiterNet
Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.
Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.
Publicitate