aprilie 2014
20,000 Days on Earth
Când a apărut în faţa a câtorva zeci de mii de oameni toropiţi de neobişnuita căldură de care a avut parte, în 2013, rock-festivalul de la Werchter, nu i-am dat nici o şansă. Era ora 5 după-amiază, soarele sus pe cer şi un plictis gen Tennessee Williams tenta mulţimea. Părea că doar o doză puternică de adrenalină sonoră putea schimba starea de spirit. M-am înşelat. Nick Cave and the Bad Seeds au produs unul dintre cele mai efervescente momente din istoria festivalului belgian. Ceea ce părea a fi un spectacol destinat spaţiilor închise şi nopţii a funcţionat excepţional la lumina verii, într-un imens câmp.

În 20,000 Days on Earth, documentarul auto-biografic pe care Cave (şi) l-a scris împreună cu regizorii Iain Forsyth şi Jane Pollard, aflăm despre senzaţia cu totul specială pe care australianul rezident în Brighton (acel Brighton din sudul Angliei, dar şi din Brighton Rock-urile lui Graham Greene, Richard Attenborough şi The Queen) o încearcă în clipa când, de la înălţimea scenei, se întâlneşte cu publicul. Şi chiar dacă filmul (proiectat, în premieră mondială, la Sundance 2014 - premiile pentru regie şi montaj, la Berlinală, la New York - în seara zilei de 29 martie 2014 şi, apoi, la BIFF, doar o zi mai târziu) dedică o porţiune importantă muncii de studio, marea fascinaţie a vedetei rămâne scena şi felul greu de aşezat în cuvinte în care muzica produsă live ajunge să-i emoţioneze deopotrivă pe cei ce o prestează şi pe cei ce o ascultă.

Departe de a fi un clasic documentar de cinema, 20,000 Days on Earth e mai degrabă o ficţiune cu personaje reale, construită în jurul personalităţii lui Cave, gândită astfel încât să aducă la lumină porţiuni biografice, detalii geografice, dar şi crâmpeie din ceea am putea numi modul de a privi şi gândi existenţa al muzicianului. În paralel cu fragmente despre viaţa trupelor în care a activat şi excesele cărora li s-a dedat, aflăm parte din obsesiile care conturează omul şi explică operă. Trecutul, femeile, memoria, pornografia, arta religioasă, meteorologia (deh, australian în Anglia!) sunt parte dintre temele pe marginea cărora vocea (şi viaţa) lui Cave glosează, în timp ce cameră îi urmăreşte preumblările pe şoselele şi cărările Brighton-ului.

Fascinat de cer, de mare, de furtuni şi de senin, Cave, cel care a ţinut cândva Weather Diaries, a deprins, din zbuciumul impredictibil al climei britanice, admiraţia pentru paradox, devenit cheie de boltă atât a artei, cât şi a existenţei sale. Muzica, tinereţea, poezia, prezentul lui Cave sunt cu toatele atinse de sfântul mir al contrapunctului. Cu toatele, mai puţin pelicula în discuţie.

Impecabil filmat şi excelent montat, filmul lui Forsyth, Pollard şi Cave păcătuieşte fix la capitolul la care excelează eroul său. Prea conformist pentru un personaj care re-inventează constant non-conformismul, 20,000 Days on Earth are porţiuni prea-glamour (vezi, de pildă, finalul) şi, încă mai grav, e integral sub controlul artistului. Adică fix aşa cum el ne asigură că nu îi place să fie un cântec.

Nestingherit şi nezgândărit, Cave ne prezintă o autobiografie inteligentă, pasionantă, dar lipsită de acele plonjări în necunoscut pe care un scenarist independent de personalitatea vedetei le-ar fi putut provoca. Un libret cuminte pentru un film domestic. Sălbatice şi vii rămân muzica şi scena!


Regia: Iain Forsyth, Jane Pollard Cu: Nick Cave, Warren Ellis, Ray Winstone, Blixa Bargeld, Kylie Minogue

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus