Alb-negru. Reclame din alt timp. Azomureş. Metalexportimport. Economisiţi la CEC. Decembrie 1988. România mai avea un an de trăit cu Ceauşescu. Negru. Ninsoare abundentă. Alb. Stadionul Dinamo cu tribunele gemînd de lume. Gri spre negru. Microbişti, miliţieni. Foarte mulţi miliţieni. Albastru MAI. Teren impracticabil. Alb-negru. 22 de fotbalişti. Şi un arbitru care decide că meciul poate începe. Dinamo-Steaua cu 22 de fotbalişti. Buni, mari şi foarte mari. Aşa erau fotbaliştii de la Steaua şi de la Dinamo pe atunci cînd pozele foloseau pelicula Azomureş. Eram înfriguraţi, hrăniţi ştiinţific, îmbrăcaţi ca vai de noi, dar aveam fotbal şi fotbalişti. Un paradox clădit pe teoria concentrării valorilor în două mari cluburi departamentale.
Legea avantajului
Las pe seama specialiştilor cronica filmului Al doilea joc, al lui Corneliu Porumboiu. Ei ştiu să povestească despre efectul hipnotic al imaginilor realizate de un car de reportaj care dirija una bucată cameră TV cu vedere generală ori despre forţa dialogului dintre regizorul-fiu şi arbitrul-tată. Începem să fim o naţie de critici de film în lipsa fotbalului de calitate. Pe scurt, filmul filmului meciului este cam aşa. Corneliu vrea să afle de la Adrian dacă a condus bine derbyul de acum un sfert de secol. Află de la investitorul Adrian că arbitrul Adrian a aplicat excelent regula avantajului şi că n-a fragmentat jocul.
Bun ca George Vraca
Nu-i vorbă, trecuse şi peste două faze de penalty, una în careul Stelei, cealaltă la Dinamo, motiv de autocritică în film: "De fapt, nu există avantaj mai mare decît lovitura de pedeapsă!". În timp ce meciul curge implacabil către acel 0-0 din final, umorul mucalit al fiului se loveşte de seriozitatea regulamentară a tatălui, preocupat parcă prea tare "să se scoată" după 26 de ani. Mai în formă la sfîrşitul proiecţiei, la capătul căreia nu-l aşteptau nici băieţii lui Valentin Ceauşescu, nici ai lui Postelnicu, seniorul a declarat că deocamdată rivalizează cu George Vraca, pentru că n-a contribuit decît cu vocea. De aceea a promis că la următorul casting va cere un rol în care să fie şi văzut. Corneliu nu era în apropiere.
Echipele de jumătate de miliard de euro
În urmă cu 26 de ani în campionatul României jucau în acelaşi timp pe un teren de fotbal Hagi şi Răducioiu, Ilie Dumitrescu şi Cămătaru, Belodedici şi Andone, Tudorel Stoica şi Dănuţ Lupu, Gabi Balint şi Ionuţ Lupescu. Şi Lăcătuş, şi Rednic. "Erau acolo fotbalişti care astăzi ar valora peste jumătate de miliard de euro", spune Fane Iovan la sfîrşitul proiecţiei. Fane, în greutate, gata să intre pe teren. Lîngă el, la fel de subţirei, Belo şi Tudorel. Un pic ridaţi, dar eleganţi, în costume slim care le veneau ca turnate. La fel Stelea, numai că sub hainele scumpe se ghiceau muşchii lui Arnold. Lista se încheie monarhic-constituţional cu Hagi. Asaltat de fotografi, copleşit de atenţia celor care vor să facă o poză cu el.
Deposedarea lui Belo
Hagi bronzat, uitînd pentru vreo două ore de războiul cu FRF. "Eram frumoşi, tineri şi buni". Kira, fiica, discretă şi cuminţică, îşi priveşte tatăl ca pe un tată, nu ca pe un rege al fotbalului. "Jucaţi mai lent voi pe atunci, nu aveaţi angajamentul fizic al celor de azi?", îl întreb provocator-ignorant pe Belo. Mă deposedează fără să-mi dau seama unde e mingea: "Nu jucam nici mai lent, nici mai puţin fizic. Eram mai tehnici, rezolvam dintr-o preluare ceea ce fotbaliştii de azi reuşesc prin fugă. Alerga mai mult mingea decît noi, asta era. Uite la Chiricheş. Nu zic nu, are calităţi. Dar dacă eu făceam mai mult de două-trei atingeri de balon cînd ieşeam din apărare şi mă vedea nea Puiu, îmi dădeam foc la valiză".
Actori, critici, fotografi. Şi puţină justiţie
În jurul nostru foiesc actori de film şi de teatru. Critici consacraţi, fotografi de la tabloide. Cineva ne întreabă cum era posibil ca Steaua să aibă "Ford" inscripţionat pe tricouri. Iaca-aşa, relaţiile lui Valentin Ceauşescu. Vorbesc despre fotbal cu Ion Crăciunescu. Ion Crăciunescu, tuşier la una din linii atunci în acel decembrie din iarna lui \'88, îmi aminteşte că Gică Popescu este la închisoare. Îmi spune din nou că fostul căpitan al naţionalei este victima unei mari nedreptăţi la care a contribuit şi presa. Gazeta mai ales. Apare şi Adrian Porumboiu, care îl completează aducînd în discuţie cazul Uli Hoeness. Simt că meciul acela de acum 26 de ani nu s-a terminat încă şi că legea avantajului era lege pe atunci. Cînd ies din subsolul cafenelei Librăriei Cărtureşti observ că nu ninge şi nu mai văd reclama la "Metalexportimport". Respir uşurat.