Îngerul morţii e doctorul nazist Josef Mengele, renume pe care îl capătă în lagărul de la Auschwitz, rămas în istorie pentru experimentele genetice asupra subiecţilor umani din lagăr, în special asupra gemenilor. După război, asemenea multor alţi nazişti, Mengele se refugiază în America de Sud. Filmul atinge problema filonazismului argentinian, refuzul cererilor de extrădare şi operaţiunile secrete ale Mossad-ului (celebrul caz al răpirii lui Adolf Eichmann şi eşecul în situaţia lui Mengele).
The German Doctor este acelaşi Josef Mengele, refugiat într-un oraş argentinian cu rădăcini germane, care îşi foloseşte cunoştinţele de genetică umană pentru a trata o fată (Lilith) cu probleme de creştere şi pentru a o ajuta pe mama ei să ducă la termen o sarcină dublă.
Wakolda e păpuşa lui Lilith. Lilith s-a născut prematur, are 12 ani, dar arată de 8 şi e mereu agresată şi luată peste picior de noii ei colegi de şcoală (un liceu german unde elevii ascund exemplare din Mein Kampf în curte). Wakolda e de fapt Lilith, o păpuşă pe care Mengele vrea să o facă bine şi care se îndrăgosteşte de el.
Avem deci trei puncte de vedere: unul istorico-politic şi alte două care sunt legate de privirea subiectivă a celor două personaje principale. Filmul este remarcabil prin faptul că reuşeşte să ţină în echilibru această structură narativă foarte complexă şi extrem de delicată. Miza şi măsura succesului, este evident personajul lui Mengele, un nume contaminat a priori de cele mai sinistre conotaţii. Lucia Puenzo (regizor şi scenarist) şi Àlex Brendemühl (actor) reuşesc să-l prezinte în complexitatea lui antinomică: relaţia aproape paternă cu Lilith, bunătatea şi generozitatea cu care îşi foloseşte cunoştinţele medicale vs. istoria acumulării acestor cunoştinţe. Complexitate cu atât mai greu de digerat cu cât, se pare, nu e departe de adevărul istoric: "era capabil să fie atât de bun cu copii, să-i facă să-l îndrăgească, să le aducă zahăr, să se gândească la lucruri mărunte din viaţa lor de zi cu zi, şi să facă lucruri pe care noi le admiram... Şi apoi, pe lângă toate astea,... fumul de la crematorii, şi copii aceştia, mâine, sau în jumătate de oră, o să-i trimită acolo" (http://en.wikipedia.org/wiki/Josef_Mengele). Ceea ce poate fi reproşat filmului este faptul că alege un final care diluează mult această dualitate: Mengele de fapt voia să experimenteze pe gemeni iar Lilith se maturizează brusc şi înţelege că Mengele nu e un om bun. Plecând de la o situaţie dramatică foarte problematizantă, relaţia dintre o fată în pragul trezirii sexuale şi un criminal de război mânat de cele mai nobile intenţii faţă de ea, filmul alege calea uşoară, maniheistă, de rezolvare a conflictului.
Pe lângă densitatea structurii narative principale, filmul brodează multe alte personaje, acţiuni şi motive vizuale secundare: povestea spioanei care devine iubita unuia din susţinătorii lui Mengele, universul arian al liceului german, relaţia doctorului cu fiecare din părinţii lui Lilith şi complicităţile la care îi forţează Mengele prin puterea lui de persuasiune (putere exprimată prin bani, carismă şi autoritate ştiinţifică). Una dintre cele mai reuşite poveşti secundare o reprezintă iniţiativa lui Mengele de a-l ajuta pe tatăl familiei să se lanseze în industria păpuşilor cu un design propriu: o păpuşă prevăzută cu o inimă mecanică funcţională. Paralelismul este evident - atât Mengele cât şi tatăl lui Lilith, sunt avataruri ale Dr. Frankenstein - şi filmul poate părea că se scufundă sub greutatea propriilor ornamente şi coincidenţe, prea bine găsite ca să nu bată la ochi. E o critică îndreptăţită, dar filmul o depăşeşte prin modul în care imprimă conceptul în imagine. În secvenţa vizitei la fabrica de păpuşi vedem capete de plastic cu găuri în loc de ochi şi gură aliniate pe un raft de lemn şi multe alte părţi anatomice în diferite stadii de prelucrare - fabrica de păpuşi devine reprezentarea unui lagăr.
Tot la nivel vizual, trebuie menţionat modul ingenios în care filmul alege să problematizeze filonazismul în Argentina. Wakolda evită să arate cu degetul şi să condamne, susţinătorii lui Mengele sunt unidimensionali în credinţa lor şi reprezintă o parte bine determinată, ca număr şi ca origini etnice, din populaţie. Responsabilitatea politică, la nivel naţional însă, este pusă în discuţie mult mai subtil, printr-o substituire a istoriei cu geografia. Chiar Mengele declară la un moment dat că peisajul îi aduce aminte de Alpii natali. Argentina, ca refugiu pentru nazişti, este omniprezentă în dimensiunea ei concretă, spaţială: munţi, păduri, lacuri, sălbăticia peisajului, liniştea, izolarea, sunt elementele care alegorizează o ospitalitate la graniţă cu complicitatea.