Alina Neagu: Ai avut trei premiere în prima jumătate a anului 2014, după o pauză de aproape 3 ani în teatru. O revenire spectaculoasă.
Carmen Lidia Vidu: Am avut norocul să fiu contactată de 2 actori, Mirela Pană şi Istvan Teglas, pentru a face 2 spectacole: unul cu Mirela Pană despre Maria Tănase (Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase - n.red.) şi unul cu Istvan Teglas despre ce vreau eu (Pescăruşul. Ultimul act - n.red.). Spectacolul de la Odeon (Pescarul şi sufletul său - n.red.) era oarecum în planuri, dar nu neg că a fost o minune că s-a strecurat în programul Odeonului. Vina îmi aparţine: m-am lungit la un film documentar animat la care am lucrat mai bine de jumătate de an - O scurtă istorie Astra Film. A fost un tur de forţă şi mi-a prins bine fiindcă am lucrat cu echipe foarte diferite, cu cerinţe diferite. Am trecut peste anumite frici şi am fost nevoită să găsesc forme noi, să cercetez mai mult. Oboseala îmi prieşte uneori. Mă face să nu mai ţin cont de nicio regulă.
A.N.: Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase mărturisesc că este preferatul meu dintre cele trei. Pentru publicul din Bucureşti, spectacolul are premiera vineri 20 iunie 2014, la Godot Cafe Teatru. E un spectacol uşor atipic pentru tine. Ştiu că nu a pornit din iniţiativa ta, ci e un proiect care ţi-a fost propus de actriţa Mirela Pană, iar iniţial ai ezitat. Cunoscându-te de ceva timp, ştiu că, în teatru cel puţin, nu accepţi uşor un proiect care îţi este propus, ci montezi mai degrabă spectacole pe care tu simţi că vrei să le faci în acel moment. Ce te-a convins la povestea Mariei Tănase?
C.L.V.: E uşor să vezi luciul, sclipiciul şi e bine aşa. Dar mare mi-a fost mirarea când am început să o descopăr pe Maria Tănase - un om atât de singur, atât de sărac, atât de neiubit. Iniţial am vrut să refuz, văzusem nişte montări jenante despre Maria Tănase. Eu chiar am crezut că nu e nimic de spus despre ea din moment ce toate spectacolele spun şi repetă aceleaşi nimicuri pompoase, pline de pene şi de fumuri - ca în spectacolele de revistă de genul celor de la Constantin Tănase - nume de care Maria Tănase a fugit tocmai fiindcă i se părea penibilă şi jenantă împănarea şi superficialitatea artistică. Am căutat informaţii şi m-a acaparat total această femeie urâţică, patetică, puternică, fantastic de talentată, cu aere de divă şi cu public de mahala - un fenomen!
A.N.: Principalul atu al spectacolului mi se pare acela că dezvăluie o faţă mai puţin cunoscută până acum a Mariei Tănase. Ca spectator, te face să o îndrăgeşti ca om poate chiar mai mult decât pentru cântecele ei. Cum aţi reuşit tu şi Mirela Pană? Pentru că e o performanţă.
C.L.V.: Trebuie doar să nu încerci să spui mai mult decât vrei să spui. Şi mai trebuie să te documentezi. În ziua de astăzi nu prea ai timp de documentaţie. Problema mea e că nu ştiam absolut nimic, aşa că, vrând nevrând, a trebuit să citesc. Şi mi-a plăcut. E ca şi cum aş fi făcut un documentar, iar documentarul cred că este în epoca lui de aur. Lumea îi apreciază vocea, dar pentru mine nu era suficient ca să spun o poveste. Povestea Mariei Tănase este un cântec bogat, cules de la oameni simpli şi cântat pe limba lor, o limbă necunoscută de mine, pe care a trebuit cât de cât să o înţeleg.
A.N.: Spectacolul se va juca la Godot, o cafenea cochetă, cu scenă de teatru. Daca ar fi să facem un arc peste timp, ai vedea-o pe Maria Tănase cea adevărată cântând pe scena de la Godot?
C.L.V.: Maria Tănase a vrut pentru o perioadă să acceadă la păturile mai culte ale muzicii, dar nu a fost bine primită şi nu a avut mare succes. Se simţea bine printre lăutari, la cârciumă, acolo prindea viaţă. Godot e un spaţiu de teatru-cafenea, aşa că, nu văd un alt spaţiu mai potrivit pentru acest spectacol.
A.N.: Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase de la Godot şi Pescăruşul. Ultimul act de la Teatrul Elisabeta înseamnă şi revenirea ta în teatrul independent după câţiva ani. Cum ai regăsit teatrul independent? E schimbat, e la fel cum l-ai lăsat?
C.L.V.: Teatrul independent era mai tonic acum 5-6-10 ani. Se făceau spectacole mai puternice, se căutau forme noi, actori cu nerv, cronicarii şi-au format mâna cu noi. Acum tinerii vor stabilitate, comedii uşoare, funcţii, faimă, bani, să-şi ia case, maşini, să meargă în vacanţe exotice. Eu nu cred că cei care fac teatru independent vor să existe în afara teatrului de repertoriu, doar că acolo nu au loc şi atunci ce le rămâne de făcut?
A.N.: La premiera de la Pescăruşul. Ultimul act spuneai că te pregăteşti să mergi într-o nouă direcţie: să renunţi la teatrul multimedia în favoarea unui nou tip de spectacol, teatru-concert. Nu să renunţi propriu-zis la proiecţii, ci să laşi în urma teatrul multimedia la nivel de discurs.
C.L.V.: Teatrul multimedia nu mai am cu cine să-l fac. Tehnica în România e complet depăşită. Teatrele sunt mai slab dotate decât mine: au echipament mai puţin decât am eu acasă, în garsoniera mea. Am făcut primul spectacol multimedia din România la Teatrul Act, un teatru în care am întâlnit-o pe Roxana Crişan. Teatrul Act este teatrul lui Marcel Iureş, dar era condus de Roxana Crişan. Ea a fost şi la premiera spectacolului Pescăruşul. Ultimul act. Mi-a scris un mesaj frumos după premieră: să nu te opreşti niciodată din experiment. Probabil am s-o ascult şi de data asta.
A.N.: Teatrele iau vacanţă, însă povestea adevărată a Mariei Tănase ne aşteaptă toată vara la Godot. Din toamnă ce surprize ne pregăteşti?
C.L.V.: Îmi doresc de câţiva ani să fac un spectacol cu doi actori dragi. Nu cred că am să reuşesc la toamnă, dar asta îmi doresc.