Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oglinzi de apă în cer - sau ultimul dans - Birds with Skymirrors


Roxana Pavnotescu

decembrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Într-un interviu, Lemi Ponifasio se întreabă cum va arăta ultimul dans al omenirii. Şi nu numai se întreabă dar îşi şi răspunde în compoziţia sa coregrafică:Birds with Skymirrors, oficiată în sala Gillman Opera, în cadrul BAM Next Wave Festival (Brooklyn Academy of Music). Compania sa de dans MAU din Auckland, Noua Zeelandă, (pentru prima oară în Statele Unite) este compusă din artişti indigeni ce trăiesc în comunităţile insulelor sudice ale Pacificului.

Lemi Ponifasio este un artist total şi vizionar, creaţiile sale vizează teme geo-socio-politice ce au zguduit în trecut şi prezent omenirea. Aduce în scenă probleme de actualitate cu care este confruntat omul modern într-o formulă a cărei expresivitate şi profunzime deschide porţi către filozofie şi meditaţie asupra condiţiei umane. Omul este prezentat expresionist în relaţia sa cu cosmicul: omul-pasăre, omul-şarpe , omul-şaman ce invocă spiritele salvatoare ale naturii sau ale morţilor. Omul lui Lemi Ponifasio este homo religiosus al lui Mircea Eliade, ce trăieşte sub imperiul sacrului, al mitului şi al ceremonialului; în faţa dezastrului, el simte nevoia să ritualizeze, reiterează creaţia aşa cum primitivii o refăceau anual prin dans şi cânturi. Tradiţia, ceremonialul, ritualul, miturile sunt instrumente la îndemâna artistului capabile să trezească şi ilumineze fiinţa, s-o protejeze de forţele distrugătoare ale prezentului. Ponifasio restaurează funcţia ceremonială a dansului şi a cântului sau a poeziei incantate. Forţele miraculoase, regeneratoare şi energiile lor benefice sunt actualizate şi captate de artist într-o formulă scenografică şi coregrafică de mare sensibilitate şi talent plastic. Pornind de la miturile ancestrale şi tezaurul folcloric al insulelor din Pacific, Ponifasio construieşte un spaţiu cultural eclectic în care îmbină hieratismul oriental (japonez în particular) cu elemente şi simboluri din mitologia locală, artă pop, muzică electronică îmbinată cu sunete aviare. El reconsideră ideea de teatru revelându-i acea dimensiune de spaţiu extrasenzorial în care comunicarea între scenă şi audienţă, artă şi viaţă depăşeşte graniţele umanului: e extinsă la universul pietrelor, animalelor, plantelor, în general la tot ce ne înconjoară. Ponifasio propune o detaşare a teatrului de lumea fenomenală (a poveştilor inventate de omul cotidian pentru a-l ancora şi mai bine în cotidian) şi o deplasare către un univers mai cuprinzător, al invizibilului unde totul comunică subtil pe alte nivele (pe care artistul încearcă să le reveleze pe calea artei).


Originar din Samoa (insulă în sudul Pacificului), Lemi Ponifasio este cunoscut în toată lumea cu producţiile sale reprezentative şi originale, ce au participat la festivaluri importante internaţionale ca: Edinburgh, Holland, Viena. Dacă alte piese ale sale vizează teme socio-politice: imigraţie, deportare, războaie în creaţii ca: Requiem, Paradise, Tempest, I am, Without a body, Prometheus, compoziţia de faţă Birds with Skymirrors e legată de modificări de climă (republica Kiribati), schimbări ale geografiei: dispariţia unor insule din sudul Pacificului. Ponifasio este inspirat de imaginea unor păsări ce migrează purtând benzi de film în ciocuri ce strălucesc în soare şi reflectă în ele ochiuri de cer. Ele adună resturi ce urmează dezastrelor şi-şi construiesc cu ele cuibul. Fascinat de frumuseţea imaginii, artistul o descrie ca: "liquid mirrors in the sky", dar imediat nu se poate opri să mediteze asupra efectelor nocive a acestor deşeuri asupra ecosistemului. Ponifasio este un artist al apocalipsei, al vicisitudinilor omului ce ţin de kali yuga: războaie, cataclisme, poluare, distrugere ecologică, schimbări de climă şi geografie. În piesa de faţă, mesagerul şi martorul acestor schimbări este simbolic ales: pasărea. Ea, prin zbor, transgresează oceane, continente, teritorii neumblate. Păsările aduc în ciocul lor "oglinzi de cer" în care se reflectă vestigii ale unor lumi dispărute.

Formula artistică se află la limita dintre teatru ceremonial şi dans. Artistul însuşi o numeşte "karanga" adică o incantaţie, o chemare adresată comunităţii pentru a se reuni în vederea unui ceremonial. Ea poate fi asimilată bătăii toacei în ortodoxia creştină. Disoluţia lumilor e suprapusă unei noi cosmogonii; un mit cosmogonic este cântat şi recitat de-a lungul întregii piese.


Un veritabil poem scenic se desfăşoară într-o scenografie şi decor ce aparţin tot artistului: un acoperiş de lume înclinat, cu grinzi de oglinzi şi un stâlp ce străpunge oblic scena - un fel de axis mundi strâmb - un totem ce se clatină - un semn al disoluţiei, al unei lumi în dezagregare. Acoperişul serveşte şi ca ecran video pe care se derulează periodic aceeaşi imagine laitmotiv, a unei păsări ce agonizează. O imagine granulară, tremurată, pe care par că se mişcă picături de ulei, trimite la pelicula alb-negru: un pelican bate spasmodic din aripi, îşi arcuieşte haotic gâtul - pasărea rămasă la pământ este semnul unui sfârşit, unei apocalipse. Pornind de la un poem persan: Conferinţa păsărilor, Ponifasio imaginează o congregaţie de bărbaţi ce poartă roba călugărilor budişti; ei oficiază dansuri ceremoniale şi recită un poem cosmogonic. Oamenii - păsări execută mişcări ce ţin de resortul zborului; coregrafia este esenţializată la gimnastica pectoralilor, deltoizilor, umerilor, muşchilor abdominali; ei execută zboruri şamanice în alte dimensiuni.

Scena este cufundată în întuneric. Primul cadru aduce un bărbat cu bustul gol şi tatuat ce-şi mişcă pectoralii şi umerii sugerând zbor sau zbatere de pasăre. Învăluită într-un clar-obscur, compoziţia pulsează în tonuri de griuri ce dau o anumită organicitate mişcării. Clarul de lumini se mută apoi pe o femeie care îşi unduieşte senzual umerii largi şi bustul gol brăzdat de tatuaje; dansul ei înregistrează o vibraţie inspirată de respiraţia păsărilor; ea porneşte în forţă "karanga" sub forma unui un strigăt puternic ce penetrează spaţiul vidat de întuneric al scenei, o incantaţie a unui poem mitic: "Kumulipo". Strigătul ei, prin noaptea cosmică primordial, degajă o forţă şi o amplitudine menite să mute timpul şi spaţiul scenei într-un ab initio regenerator. Ceremonialul începe, se ivesc oamenii păsări ritualizaţi în călugări budişti ce aproape glisează pe suprafaţa podiumului; umblă cu acei paşi mici şi repezi orientali fără a-şi deplasa centrul de greutate al corpului - suriashi - mers tradiţional al spiritelor din teatrul Nô. Mâinile pleznesc aerul în mişcări suple şi rapide, sau se întâlnesc în bătăi de palme. Trei femei-şerpi dansează şi recită, oficiază ca nişte preotese ale templului grec. Poartă veşminte mulate pe corp ce se desfac în pliuri când execută paşi răsuciţi în semi-cercuri - trimiţând la coregrafia lui Martha Graham. Apoi omul-pasăre din primul tablou revine şi traversează scena cu o mască de pelican. Următorul cadru: scena e iluminată, creaţia e desăvârşită, lumea se reaşează: oamenii - păsări meditează în postura lotusului. Ultimul cadru: femeile preotese presară ritualic un praf alb pe podiumul scenei; un dans ritualic de comuniune cu morţii, cu strămoşii ce au existat la începutul acestei lumi ce se reiterează ceremonial. Praful este o cenuşă albă pentru că albul este culoarea spiritelor şi a materiei oaselor.


Ceea ce conferă originalitate montării sunt tehnicile de abstractizare a spaţiului: stâlpul oblic ce străpunge totemic scena divide spaţiul şi izolează ochiul de-o parte şi de alta a lui obiectivând puncte de fugă realizate prin iluminarea sau obscurizarea spaţiului. Acest joc de clar-obscur adaugă expresivitate mişcării prin abstractizarea formelor: trupurile în mişcare sunt parţial vizibile, ele descriu linii caleidoscopice, contururi deformate şi conferă cărnii o textură imaterială sau geologică. În al doilea cadru, femeia ce iniţiază ceremonia se transformă progresiv într-o amforă, apoi într-o clepsidră culcată prin efectul de vid şi plin creat de deplasarea parţială a formelor în afara vizibilului.


Ponifasio se vrea un păstrător al tradiţiei şi al valorilor autentice. El propune un teatru al spaţiilor vizibile şi invizibile pe scena căruia se mişcă omul aflat într-o comunicare genealogică cu biologicul, mineralul şi spiritele ancestrale - un teatru în care repetiţia este ceremonial şi masca devine metamorfoză.

(noiembrie 2014, NY)





 Toate articolele despre Articole diverse


1 comentariu

  • Oamenii-pasari ai lui Ponifasio
    Adrian Lungu, 24.12.2014, 05:59

    Articolul surprinde perfect aspectul metafizic al dansului, si spatial initiatic in care el se desfasoara. oamenii-pasari defines un alt unghi, original, de a contempla conditia umana si posibilitati de a o depasi

Spacer Spacer