Pe generic apar trei regizori (Marie Amachoukeli, Claire Burger, Samuel Theis), iar protagonista principală, Angélique Litzenburger, este mama unuia dintre ei (Theis), care îşi joacă propria poveste. Alături de ea este, în film şi, probabil şi în viaţă, întreaga familie Theis, cu mic cu mare. Meritul filmului este de a avea o cameră indiscretă, aproape documentaristă, şi totuşi de a fi, consecvent şi consistent, ficţional.
În timp ce, în secvenţa de început, aparatul de filmat alunecă fluid în sus şi-n jos pe corpurile uşor trecute, uşor delabrate ale dansatoarelor de strip-tease, cu machiajul strident şi gesturile lascive, te întrebi, totuşi, dacă acesta nu este cumva un film despre bătrâneţe.
O dansatoare coaptă bine (Angélique Litzenburger) se decide să accepte cererea în căsătorie a unui admirator (Joseph Bour) şi purcede la renunţarea la viaţa boemă şi încartiruirea în rândurile gospodinelor familiste. Onest şi visător, logodnicul îi cere un viitor în care "we sleep, eat, fart and laugh together" / "Dormim, mâncăm, ne pârţâim şi râdem împreună". Această renunţare se face în trepte, tot atâtea întâlniri ale familiei, tot atâtea ritualuri: prima prezentare a logodnicului familiei restrânse, de doi din patru copii cu taţi diferiţi, care la rândul lor au copii; re-descoperirea şi recuperarea fiicei înstrăinate, rod al unei nopţi întâmplătoare cu un bărbat rămas necunoscut, dată în plasament unei familii onorabile în urmă cu 9 ani; discuţia francă a logodnicilor bătrâiori cu preotul; despărţirea de celelalte stripteuză, prietenele de o viaţă, precum şi vizita lor la noul domiciliu. Jaloanele şi marcajele sunt clare, sunt trecute.
Exoftalmică, ridată, cu o voce tabagică, Angélique, îşi asumă fiecare pas, fiecare gest, fiecare cerere de iertare pentru greşelile trecute, fiecare declaraţie de iubire pentru copiii ei crescuţi. Mâinile ridate, cu unghii lungi, trădează vârsta unui personaj cu comportament adolescentin - flirtează, refuză să se ducă acasă, căci se simte bine, intră în conflict cu logodnicul când acesta îi ordonă o firească întoarcere la domiciliu. Această antiteză interioară culminează în discuţia dinainte de nuntă cu fiul său, în care el se dovedeşte a fi mult mai matur decât ea vorbindu-i ca unei adolescente care e gata să fugă de la altar, despre asumarea căsniciei, chiar şi fără vârtejul dragostei absolute, despre traiul în comun, despre imposibilitatea unei fugi într-o altă lume a viselor - fuga la Paris.
Protagoniştii sunt toţi actori amatori, scenariul este inspirat din viaţa reală a personajului principal şi, tocmai de aceea, gestul final de recunoaştere a adevărului ne-iubirii devine mai important decât orice (confort, familie, viitor) capătă o şi mai mare forţă. Filmul devine cu atât mai veridic, cu cât rămâne credincios personajului creat, real sau imaginar, nu vom şti nicicând.