Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Mar adentro

Un singur dor - Mar Adentro


Andrei Gorzo

Dilema Veche, iulie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ramón Sampedro (Javier Bardem) e tetraplegic. Zace la pat de 27 de ani. Nu vrea să accepte căruciorul cu rotile - "e ca şi cum aş accepta firimituri din ce-a fost libertatea mea". Nu vrea decît să moară. Moartea e cauza pentru care luptă în tribunal. Moartea e tema poeziilor pe care le scrie. Moartea e o valoare pe care, la nevoie, o apără cu ferocitate: Rosa (Lola Dueñas), o vizitatoare care a îndrăznit s-o descrie ca pe-o fugă de responsabilitate, ca pe-o soluţie facilă, pleacă de la el din casă plîngînd. Moartea e, în fine, legătura profundă dintre Ramón şi avocata care-i susţine cauza - dreptul la eutanasie - în faţa statului spaniol: avocata (Belén Rueda) suferă, la rîndul ei, de o boală degenerativă şi i-e groază de perspectiva unei vieţi fără demnitate. Moartea e lungimea de undă pe care se întîlnesc numai ei doi. Promisiunea morţii este pentru ei (cel puţin la un moment dat) ceea ce este, pentru îndrăgostiţi, promisiunea consumării. Printr-o răsturnare care reuşeşte să nu pară nici morbidă, nici melodramatică, dragostea adevărată nu mai e dătătoare de viaţă, ci dătătoare de moarte. Deci, cine-i va da moarte lui Ramón?

Ei bine, avem de unde alege; unul dintre lucrurile minunate din Mar Adentro / Marea dinlăuntru e bogăţia vieţii sentimentale a lui Ramón, concurenţa aproape comic de serioasă pentru titlul de Cea mai importantă femeie din viaţa lui. În primul rînd există avocata - genul de femeie matură care poate readuce un bărbat matur la stadiul reveriilor adolescentine cu prinţese triste, frumoase şi blestemate. Dar mai e şi cumnata care-l îngrijeşte cu atîta devotament (Mabel Rivera) - doar micile ei puseuri de gelozie o împiedică să se transforme într-o icoană a sacrificiului de sine. Mult mai geloasă e însă Rosa, simpla, nerafinata Rosa, care la început speră să-l inspire prin pofta ei de viaţă, pentru ca treptat să descopere că ea n-ar mai putea trăi fără inspiraţia ce-i vine din întîlnirile cu el. Una dintre marile plăceri ale filmului este descoperirea capacităţii lui Ramón de a se face folositor - aproape indispensabil - într-o casă în care, teoretic, nu poate fi decît o povară. Asta-i marea intuiţie a regizorului Alejandro Amenábar: în loc să sublinieze teribila umilinţă a condiţiei lui Ramón, în loc să dubleze prin discursul său pledoaria eroului, argumentele lui pentru demnitatea morţii, Amenábar preferă să distoneze, să-şi conducă discursul pe contrasens. Ceea ce în nici un caz nu înseamnă că vînează motive de a trăi, ca să i le ofere lui Ramón pe post de contraargumente. E mult prea sofisticat ca să facă reclamă vieţii în maniera naivă, lipsită de tact, pe care o vedem la Rosa cu ocazia primei ei vizite. Pentru Amenábar, dreptul lui Ramón de a renunţa la viaţa lui e de la sine înţeles; faptul că viaţa nu-i o obligaţie, ci un drept, e un adevăr indiscutabil. De-aceea nu e dispus să-şi piardă prea mult timp reconstituind discuţiile - nesfîrşitele polemici pe care le-a stîrnit în Spania cazul lui Ramón Sampedro. Grăitoare în acest sens e secvenţa confruntării lui Ramón cu un preot - şi el paraplegic: toată experienţa noastră în materie de filme-pledoarii ne anunţă că acesta este Marele Moment, centrul de greutate al filmului, drept care Amenábar, urmîndu-şi instinctul comic, îl dezumflă în doi timpi şi trei mişcări: cum preotul nu poate fi transportat în dormitorul lui Ramón, e nevoie de un mesager care să alerge în sus şi-n jos pe scări, şi curentul de absurditate iscat din alergătura asta omoară orice tentativă de polemică serioasă. Şi bine-i face. Nu dezbaterea generală despre eutanasie e subiectul lui Amenábar. Pentru el, Ramón nu-i un argument, e un om. Alţi regizori ar fi încercat să ne bage cu nasul în toată mizeria lui, dar el evită imaginile-şoc care ar risca să reducă personajul la propria sa neajutorare, evită ilustrarea detaliată a "vieţii nedemne" de care vorbeşte Ramón - detaliile ar reprezenta încă o violare a demnităţii sale.

Acest decorum nu-i va împiedica pe unii spectatori să se simtă exploataţi emoţional, dar reflexele de respingere pe care le poate declanşa subiectul lui Mar Adentro sînt la fel de inadecvate ca lacrimile-instant - dintre toate filmele cu invalizi pe care le-am văzut, nu-mi pot aminti vreunul mai puţin exploatator. De exemplu, atît My left foot cît şi Born on the 4th of July au ca punct culminant o mare explozie de furie - moment în care Daniel Day-Lewis, respectiv Tom Cruise, practic îşi depun candidaturile la Oscar -, dar Ramón nu explodează (după atîţia ani, nu i-au mai rămas destule resentimente împotriva oamenilor întregi) şi, pentru mine, cel mai mare moment al lui Javier Bardem e unul în care nu face nimic - stă în pat şi umbrele zilei se aleargă pe pijamaua lui (după atîţia ani, trebuie să le ştie pe dinafară toate jocurile). Urmează cea mai spectaculoasă mişcare de cameră a lui Amenábar, cînd gîndul lui Ramón evadează şi porneşte în căutarea avocatei, şocant de ardent, de învîrtoşat şi de mişcător - un gînd bun. Rămîne în mintea spectatorului.




 Toate articolele despre Mar adentro


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Viaţa e un drept, nu o obligaţie - Mar adentro, Eduard Ţone
 Shakespeare in the mood for life - Mar adentro, Radu Preda
 Moartea domnului Sampedro - Mar adentro, Andrei Creţulescu
 Mar adentro - O mare de suferinţă, Mihai Fulger
 Mar adentro - O celebrare a vieţii într-un film despre moarte, Călin Stănculescu
 Toate articolele despre Mar adentro


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer