Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Înşir'te mărgărite

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Învierea lui Nicolae Ceauşescu - Înşir'te mărgărite


Mihai Brezeanu

aprilie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Naţional-ceauşismul a fost acea exprimare ideologică ce i-a permis liderului României din perioada 1965-1989 să se depărteze de Uniunea Sovietică, păstrând, totuşi, elementele de bază ale comunismului (varianta experimentală): partid unic, economie centralizată, cult al personalităţii liderului suprem, suprimarea libertăţii de exprimare şi de circulaţie în afara ţării, cenzură culturală. Acest comunism cu faţă mioritică şi-a atins apogeul în anii '80, generând, printre altele, ideea achitării integrale a datoriei externe a statutului român, idee ce a condus la niveluri de sărăcire şi înfometare a populaţiei semnificativ mai avansate decât cele cu care s-au confruntat naţiunile-vecine.

Două dintre instrumentele prin care naţional-ceauşismul a fost livrat în spaţiul public au fost filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu şi emisiunea tv duminicală Cîntarea României. Ambele produse culturale glorificau naţiunea română prin intermediul voievozilor, domnitorilor şi conducătorilor gen Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Ceauşescu. Atât în versiune cinematografică, cât şi formulă de show-tv, istoria era prezentată ca un şirag de fapte musai eroice prestate de mereu-impecabilul, inocentul, smeritul, curajosul şi înţeleptul popor român în frunte cu etern-genialii, exemplarii, drepţii săi şefi supremi. Realitatea, atât cât putea fi ea reconstituită din izvoarele istorice, era înlocuită cu legenda, liderii vremurilor trecute deveneau personaje mitologice, istoria îşi părăsea statutul de ştiinţă pentru a deveni o specie a genului epic înrudită cu basmul. Scopul final al acestei vaste operaţiuni de mistificare a realităţii şi de spălare a creierelor a fost cultivarea cultului-personalităţii cuplului dictatorial Ceauşescu.

Parte dintre cititorii acestor rânduri îşi amintesc, pesemne, de manifestarea publică ce însoţea, anual, sărbătorirea Zilei Republicii. Pe 30 decembrie seara, televiziunea naţională transmitea un program similar Cîntării României în care felurite ansambluri artistice prestau în faţa soţilor Ceauşescu într-un soi de ceremonial-alternativ la Crăciunul ce abia trecuse. Punctul culminant era atins atunci când un copil în vârstă de 7-8 ani, întruchipând Noul An, rostea un colind omagial sub privirile zâmbitoare ale celor doi. În deplin acord cu anotimpul, urători şi uraţi erau costumaţi, deopotrivă, în alb.

În deplin acord cu ceea urma să se întâmple pe scena proaspăt re-inauguratei Săli Mari a Teatrului Naţional din Bucureşti preţ de 3 ore şi 8 minute (minus pauza de 20 de minute), împăratul şi împărăteasa şi-au primit oaspeţii, în prologul spectacolului Înşir'te mărgărite, costumaţi în alb, înconjuraţi de fetele lor costumate în alb. Cele câteva zeci de minute ale primului act marchează nu doar unul dintre cele catastrofale debuturi ale unei piese din istoria contemporană a teatrului românesc, dar şi renaşterea, după peste 25 de ani, a Cântării României. După cum, cele 5 minute de dansuri populare din final re-aduc în actualitate Tezaur folcloric, o altă producţie TV pregnantă a epocii ceauşiste.

Tehnic vorbind, am serioase dubii dacă începutul şi sfârşitul producţiei Înşir'te mărgărite se califică pentru ceea ce numim, adesea prea-generos, teatru. De pildă, autorul acestor rânduri nu-şi aminteşte de vreo altă situaţie în care cele văzute pe o scenă să devieze complet de la subiectul piesei, cum este cazul momentelor aşa-zis comice intercalate în suita de dansuri greţos-kitschoase menite să ilustreze naţionalitatea variaţilor peţitori (o colecţie de şabloane muzical-coregrafice potrivită, cel mult, pentru o serbare de grădiniţă, emanând un pătrunzător damf xenofob). Sau cum e cazul personajului feminin şezând în picioare la stânga împăratului (Constantin Dinulescu), având în braţe scenariul piesei, rostindu-i venerabilului actor, la deplină vedere, parte din replici.

În afara acestor momente de pierdere completă de sine a regizorului Dan Puric şi a celor care au avizat prezentarea lor către un public plătitor de bilet, reprezentaţia de marţi, 19 aprilie 2015, a oferit spectatorilor şi o delicioasă gafă. Aiurit, pesemne, de aiureala de pe scenă, unul dintre tehnicienii teatrului a făcut în aşa fel, încât, preţ de câteva zeci de secunde, zona din ariergarda scenei unde dansatorii şi actorii îşi schimbau costumele, să devină vizibilă în întreagă-i, impudică, splendoare din cauza mânuirii nefericite a unei cortine care avea rolul de a-i asigura intimitatea.

Debandada nu s-a limitat la atât:
Coloană sonoră asigurată de Alex Băisan are dese momente când volumul melodiilor înregistrate e brusc coborât pentru a face audibile replicile actorilor, pentru a fi apoi la fel de brusc crescut, într-un du-te vino ce dă o viguroasă senzaţie de improvizaţie, de cârpire, de rezolvare pe moment a unor situaţii neprevăzute.
Costumele Doinei Levintza, variind între grandomanie şi mediocritate, asigură un alt moment de comic involuntar în clipa întâlnirii celor trei gineri ai fetelor de împărat. Doi dintre ei sunt costumaţi în regulamentare-veşminte naţionale, în timp ce al treilea prestează în blugi şi tricou. De ce? D-aia!
Indiferent de mesaj, de context, de semnificaţie, actorii îşi rostesc replicile cu faţa îndreptată spre public, cu voce puternică (cel mai adesea), tremurândă (atunci devine de la o chestie din amor) sau variind intre cele două de mai sus (Puric). În ce priveşte gestica, actorii au mari probleme în a-şi purta braţele, alegând, cel mai adesea, să şi le imobilizeze într-o poziţie bizară, făcând un unghi incert cu suprafeţele laterale ale torsului, ca pe nişte accesorii perfect inutile.
Light design-ul prestat de Alin Popa asigură numeroase momente comice: există actori aflaţi în mişcare (se aleargă enorm, fără vreun rost) care îşi încep monologul la lumină pentru a şi-l sfârşi în beznă, există situaţii când, din două personaje statice aflate în dialog, unul e deplin vizibil, în timp ce celuilalt i se zăreşte doar silueta, după cum există o psihanalizabilă fobie de întuneric ce face ca scena să nu se afle niciodată în întuneric deplin, permiţându-le, de exemplu, spectatorilor să îi vadă pe actori între scene cum intră în spaţiul de joc, îşi caută poziţia potrivită şi se aşază solemn pentru clipa când reflectoarele se vor aprinde la întreaga putere şi tabloul următor va începe.

În ciuda acestei modalităţi perfect originale de "a lipi" actele şi scenele, spectacolul suferă teribil la capitolele coerenţă şi logică a acţiunii, întrebări elementare de soiul "pe cine iubeşte, totuşi, Zmeul Zmeilor?", "dar Sorina?", "ce-şi doreşte exact-exact de la viaţă Vrăjitoarea care oscilează haotic între fapte bune şi fapte rele?", "cum dă Făt-Frumos de Ileana Cosânzeana şi de unde până unde destinul ne-vrăjit al Sorinei e legat fix de Buzdugan-ul pe care l-a ales în stare de vrăjire malefică?" negăsindu-şi, până la urmă, răspuns. Pesemne că un fragment din caietul program e de natură să lămurească lucrurile: "Am scris Înşir'te mărgărite fără nici un plan dinainte stabilit, fără măcar să ştiu despre ce va fi vorba. Fragmente disparate, improvizaţii, amestec de scene mitologice cu actualităţi rustice. Eroii trăiesc contemporani cu propria lor legendă. Nici o unitate. Nici măcar continuitatea, care creează cel puţin unitatea de atmosferă. Exact cum nu trebuie compusă o piesă de teatru."

Mărturisirea îi aparţine dramaturgului Victor Eftimiu şi povesteşte geneza primară a scrierii textului. Preschimbând "Am scris" în "Am regizat", declaraţia i-ar putea la fel de bine aparţine lui Dan Puric. O cronică mai potrivită a spectacolului său nici că se putea.

Şi totuşi, dl. Puric are un oarecare plan dinainte stabilit. E drept, nu despre spectacol în sine, nu despre cum se cuvine el construit pentru a semăna, măcar, a piesă de teatru, ci despre mesajul pe care e musai să-l transmită şi despre personajul pe care e musai să-l pună în prim-plan. Aşa după cum Cîntarea României era menită să proslăvească ceauşescul prin intermediul mitologiei naţional-istorice, tot aşa Înşir'te mărgărite e menit să proslăvească puricul prin intermediul mitologiei naţional-creştine.

Basmul cu voievozi lasă loc celui cu Feţi-Frumoşi, poporul român rămâne pe loc (şi atunci, şi acum, pur, blând, suprem), liderul politic e substituit de cel spiritual. Puric se distribuie pe sine într-un rol aparent secundar şi apriori negativ. Obiceiul nu e străin de metodele lui Sergiu Nicolaescu, omologul său din zona cinematografiei. Asemenea Sergiu-lui, Puric are grijă să-şi scrie un rol de personaj surghiunit pe nedrept, de rebel neînţeles, de periferic pe care majoritatea tâmpă nu e în stare să îl priceapă. În plus faţă de Nicolaescu, în acord cu mesajul său mesianic, D.P. îşi conferă o aură de martir. Se obţine, astfel, un ghiveci naţional-creştin-purician de toată greaţa. Pe muzică de Gheorghe Zamfir ("românul absolut", după cum îl caracterizează Puric în acelaşi caiet-program). Mesajul popularizat până la indigestie în zecile de conferinţe publice din anii de pe urmă, în suita de cărţi, în seria de tv-apariţii e acum preluat în toată splendoarea sa smintită de cea mai mare scenă de teatru!

Cum e posibil? Cum e posibil ca în aprilie 2015 un eveniment precum re-deschiderea Sălii Mari a ceea ce se pretinde a fi cel mai important teatru din România să fie marcat de un spectacol de varietăţi, lipsit de orice valoare artistică, mustind, în schimb, de naţionalism şi xenofobie, cultivând în chip iresponsabil cultul-personalităţii unui concetăţean ce se visează gúru al neamului? Cum e posibil ca Ion Caramitru, omul care anunţa la TVR, pe 22 decembrie 1989, fuga dictatorului Ceauşescu să patroneze, la 25 de ani distanţă, reinventarea Cîntării României şi revigorarea Tezaurului folcloric? Cum e posibil ca din creatorul genialului Toujours l'amour pe nume Dan Puric să nu mai rămână, peste ani, decât dansatorul de step cu acelaşi nume? Cum e posibil ca Teatrul Naţional din Bucureşti, care acum două stagiuni omagia anul Caragiale prin câteva montări extraordinare (Năpasta, Două loturi, Conul Leonida faţă cu reacţiunea), să ajungă să producă această catastrofă ruşinoasă?

După plecarea lui Andrei Şerban, TNB n-a mai fost niciodată reperul valoric al teatrului românesc. Rare şi cel mai adesea întâmplătoare, "vârfurile" ultimelor două decenii au acoperit cu greu mediocritatea marii majorităţi a spectacolelor produse de această instituţie. Şi totuşi, parcă nicicând divorţul dintre entuziasmul masselor mobilizate înspre noile săli ale renovatei clădiri de către excepţionala campanie de tv-marketing şi valoarea ofertei culturale a Naţionalului n-a fost mai adânc.

Faptul că sute de oameni aplaudă în picioare Înşir'te mărgărite e cea mai proastă ştire pe care un teatru o poate oferi societăţii pe care se presupune că e dator să o educe şi să o cultive. Şi este o insultă la adresa actorilor, regizorilor, coregrafilor, scenografilor, designer-ilor de lumină şi sunet, compozitorilor, creatorilor de costume, autorilor de animaţie şi de proiecţie video, tehnicienilor şi directorilor de teatru care înţeleg să îşi facă competent şi onest meseria, în condiţii financiare net inferioare, dar artistice şi morale infinit superioare.

Clădirea TNB e de găsit în Piaţa Universităţii. Teatrul e în altă parte!



 Toate articolele despre Înşir'te mărgărite


15 comentarii

  • Dar de când...
    Claudiu, 22.04.2015, 21:45

    Dar de când a fi naționalist e necesarmente o crimă, așa cum sugerează autorul articolului? De ce a afirma (și) lucruri pozitive despre istoria românilor e implicit echivalabil cu propaganda ceaușistă? Nu cumva a susține acest lucru este el însuși un clișeu?
    Dar, deh, într-un mediu în care istoria ne este (re)scrisă de impostori precum atât de frecventabilul și superprolificul Boia și întreaga sa pleiadă de susținători stipendiați într-un fel sau altul de unii sau de alții, nimic din toate acestea nu mai e realmente surprinzător...

    http://books.corect.com/ro/carti/istoria-adevarul-si-miturile

    • RE: Dar de când...
      axel, 01.09.2015, 16:10

      Asa e la moda acum, domnule Claudiu, nu stiti? Nu cititi ziarele? Daca nu injuri (inca) pe fata (ca nu toti suntem Pata Pievici), poti sa "demitizezi". Oamenii mai mici isi fac idoli din oamenii mai mari si uite asa. Ma intreb daca domnul Brezeanu are idee despre originile demitizatorilor. Banuiesc ca nu.

  • total de acord
    AdrianD, 22.04.2015, 23:04

    Cea mai buna cronica a acestui "show" ridicol (nu poate fi numit spectacol)!!!!!

  • O rusine NATIONALA
    Un platitor de bilet la acest act neartistic, 22.04.2015, 23:06

    Ion Caramitru ar trebui sa isi ceara scuze public pentru faptul ca a girat asemenea catastrofa teatrala.


  • partial adevarat
    belea, 23.04.2015, 11:20

    Hai, ca mai are si momente bune...

  • Nu-s toti factorii luati in seama
    Momi, 23.04.2015, 11:55

    Imi pare o critica rautacioasa!
    Nu zic ca a fost cel mai reusit spectacol, insa eu am inteles un lucru: ca intr-o tara in care angajarile in teatru sunt oprite de foarte multi, poate prea multi ani, (deci tinerii actori nu ajung in teatre ci in cafenele si teatre improvizate), acesti 2 domni – Caramitru si Puric – fac eforturi sa promoveze tanarul actor. Si cum, daca nu prin spectacole, il pot ajuta sa devina actori. Eu am fost la cel gratuit, de pe 17 aprilie.

  • Răspuns în lumină favorabilă
    Alin Popa, 23.04.2015, 17:12

    Bună ziua!

    Mă numesc Alin Popa şi sunt light designerul piesei cu care s-a deschis Sala Mare a Teatrului Naţional. Vreau să răspund sugestiilor date de Domnul Mihai Brezeanu în articolul scris de Domnia Sa. Sunt anumite inexactităţi în relatare.
    S-a referit la unele momente în care sunt două personaje în scenă, unul fiind în lumină plină, celălaltuia zărindu-i-se doar silueta. Presupun că e vorba de scenele Buzdugan şi Vrăjitoarea, Sorina şi Zmeul. Este vorba de plan principal şi secund, tehnică întâlnită frecvent în lumina de teatru. De asemenea s-a imputat o psihanalizabilă fobie de întuneric, ce face scena să nu se afle niciodată în întuneric deplin. Vă asigur că singurele lumini care reflectă pe scenă în momentele în care se doreşte întuneric sunt din treptele sălii şi din căsuţele cu Exit, ce semnalizează ieşirile. Din cauza noilor reglementări, acestea nu se pot stinge. Am încercat să fac asta, însă Domnul arhitect Romeo Belea mi-a spus că nu se pot stinge, căci sunt semnalizările în caz de incendiu.
    Cât despre acuza că într-un anumit moment un personaj îşi termină monologul în întuneric nu pot spune nimic, poate este justificată, este nevoie de ceva mai multe repetiţii decât am avut noi ca piesa să se poată pune pe picioare. Aşadar îmi asum.
    V-am scris că mi s-a părut ciudat ca un site ca liternet.ro să menţioneze cu atâta uşurinţă asemenea inexactităţi, lovind orbeşte în jur, fără să ştie să aprecieze o muncă atât de mare a unei echipe. Nu sunt în măsură să apreciez dacă dansul popular e o ruşine sau nu, dar pot spune cu siguranţă că sunt unele rânduri scrise cu uşurinţă şi evidentă dorinţă de a arunca cu noroi.
    Sper ca Liternet să rămână o publicaţie culturală şi mai ales, imparţială. Să loveşti în Dan Puric şi în Teatrul Naţional este, în momentul de faţă, ceva mai la modă decât a fost salvarea Roşiei Montane din faţa calculatorului. Ştiu că nu sunteţi aşa.

    Vă urez zile inspirate!

    Alin Popa
    light designer

    • RE: Răspuns în lumină favorabilă
      Mihai Brezeanu, 24.04.2015, 12:05

      Buna seara!

      In privinta intunericului aproximativ dintre tablouri, care permite spectatorilor sa vada actorii intrand in scena si pregatindu-se, exista, intr-adevar, luminile de veghe din sala, dar au existat, la reprezentatia de marti, 21 aprilie 2015, si numeroase cazuri in care pale lumini (albastre, daca nu ma insala memoria) erau aprinse in inaltul scenei. De altfel, acele lumini din inaltul scenei au ramas aprinse in mod nejustificat si in timpul lungului tablou cu taranii ingroziti de duhurile rele. Actorii jucau in avanscena, in spatele lor era coborata o cortina transparenta, in spatele careia un imens spatiu care banuiesc ca s-ar fi cuvenit sa fie intunecat era luminat de reflectoarele amintite. De altfel, atunci se intampla si momentul cu cortina din ariergarda scenei care se ridica accidental.

      Dar chiar daca am vorbi de scena luminata exclusiv de luminile de Exit din sala: nu credeti ca regizorul ar fi trebuit sa gaseasca o solutie, eventual impreuna cu scenograful, pentru evitarea situatiei semnalate? E foarte neplacut, atat pentru public, cat si pentru actori.

      In ce priveste dialogurile purtate intre un personaj aflat in plina lumina si un altul aflat in penumbra, inteleg explicatia dumneavoastra, dar mi-e teama ca ea nu e, din perspectiva mea, justificata din punct de vedere dramatic. Perceptia mea este ca in intalnirea dintre Buzdugan si Vrajitoare, de pilda, cele doua personaje au egala importanta, prin urmare nu se justifica punerea lor inegala in evidenta. Dar asta e o chestiune de perceptie pur personala, e foarte posibil ca domnul Puric sa va fi transmis dumneavoastra alt mesaj despre relevanta personajelor, sunt chestiuni de bucatarie interna despre care nu e rolul meu sa ma pronunt.
      Tablourile dintre Zmeu si Sorina sunt printre putinele lucruri partial-reusite din spectacol, in nici un caz nu e vreo problema cu lumina in ceea ce le priveste.

      Memoria mea inregistreaza insa serioase momente de neclaritate vizuala cand vine vorba, de pilda, de Fat-Frumos, a carui agitatie, adesea haotica, a fost cu greu urmarita de reflectoare. De asemenea, intalnirea Sorinei cu surorile ori cu mama ei, preumblarile lui Buzdugan, venirile lui in buza scenei sunt adesea invaluite in portiuni de cvasi-intuneric carora eu nu le-am vazut rostul.

      Ca nota generala, va dau dreptate. Spectacolul arata ca un soi de work-in-progress caruia ii mai trebuie multe pentru a deveni un produs demn de prezentat publicului platitor de bilet, mai ales cu o ocazia atat de speciala ca redeschiderea Salii Mari. De ce se joaca, totusi, in conditiile acestea, reprezentatie dupa reprezentatie ramane, pentru mine, un mare mister. Rodarea spectacolului va duce, poate, la eliminarea deficientelor ce tin de lumini si de sunet, dar mi-e teama ca nu va putea remedia celelalte neajunsuri semnalate in textul meu, infinit mai importante si mai grave.

      In ce priveste lovirea in Teatrul National, va invit sa parcurgeti textele pe care le-am publicat pe LiterNet in ultimii ani despre alte spectacole din repertoriul TNB. Veti gasi suficiente argumente impotriva teoriei ca textul meu ar fi parte dintr-o campanie purtata impotriva acestei institutii. De altfel, si in materialul la care ne referim amandoi sunt amintite cateva dintre excelente spectacole dedicate de TNB Anului Caragiale. De ce acum ele aproape ca nu se mai joaca, in schimb avem parte de "Insir'te margarite" e iarasi un mister la a carui dezlegare as vrea sa am acces.

      Cele bune,
      Mihai Brezeanu

      • RE: RE: Răspuns în lumină favorabilă
        marin marius, 13.10.2016, 00:07

        Domnule Mihai Brezeanu, va incadrati perfect in societatea de azi si i-ati insusit perfect non-valoarea. Nu vreti sa stim cine am fost ca popor. Dvs nu vreti sa ne aparam identitatea si considerati aceasta calitate, ca e xenofobie. Referitor la lumini....probabil ca au fost probleme la reprezentatia la care ati asisat doar pentru a vana greseli, insa oamenii mici, vad doar greselile. Am vizionat spectacolul de doua ori si a fost perfect. Nu greselile trebuie sa le vedeti ci sa simititi emotia, dar...un om ca dvs care nu accepta viata altuia si trairea lui, asa cum faceti dvs jignind pe Dan Puric si conferintele dansului, nu poate simti emotia. Sa compari Cantarea Romaniei, o exprimare golita de sens intrucat era propaganda, cu exprimarea din convingere a lui Dan Puric sau cu acest spectacol emotionant e o crima culturala. Cand ati cantat, din inima, imnul national ultima data ? Cand ati adus recunostinta inaintasilor nostri, ca mai existam pe acest teritoriu ? Dan Puric ne trezeste constiinta. Daca se crede "guru" e pacatul lui si Dumnezeu vede acest aspect, insa noi nu trebuie sa devenim dumnezei si sa omoram cu vorbele un om, pentru ca suntem nu detinem noi adevarul . Copii dvs, copii mei, ,copii nostri, fara oameni care sa arate frumusetea sufletului romanesc, nu vor sti ce sa apere valori sa apere, nu vor avea viitor pentru ca nu vor avea un tel. Ganditi-va la parintii dvs, priviti la bunicii dvs si poate veti veni, cu scrisul, alaturi de cei care mai cred ca putem redeveni un popor frumos in sanul caruia sa domneasca intelegerea, acceptarea si sprijinul.

    • RE: Răspuns în lumină favorabilă
      aleatoriu, 01.09.2015, 21:27

      Alin Popa, nu intelegeti ca o analiza critica a unui spectacol nu inseamna "sa lovesti" in regizor, actori, sau in Teatrul National ca institutie. E doar analiza cuiva care nu a apreciat spectacolul si spune de ce. Pesemne vor fi si cateva laudatio de la altcineva.
      Din cate am observat, ca un "cititor" fidel, Liternet-ul e un site absolut impartial si in mod sigur va ramane o "publicatie culturala". Poate ar fi interesant daca ar incepe sa se preocupe de cresterea productiei de prune, dar in mod sigur si-ar pierde aproape toti "fanii".

      Cei care pot modifica spectacolul, regizor, tehnicieni, actori etc, pot citi cronica lui Mihai Brezeanu si face niste schimbari, poate spectacolul va deveni mai bun. O minte deschisa la critica are intotdeauna de castigat.

  • arta care (nu) sensibilizeaza
    rucs, 27.04.2015, 23:33

    Bun, mi-am reamintit de ce nu-mi place teatrul... Pt ca e o lume de vanitati si orgolii. Desigur, dl Puric poate fi banuit de un atasament cam prea vizibil fata de propria persoana, dar cum sa ai incredere intr-o recenzie care critica pe toata lumea, inclusiv, indirect, pe autorul Victor Eftimiu? O recenzie care ii ironizeaza pe toti, de la Gheorghe Zamfir si Sergiu Nicolaescu pana la actori, dansatori, ingineri de lumina si masinisti... Si apoi referinta la comunism. De autonomia esteticului ati auzit? Nietzche a enuntat conceptul de supraom si era autorul preferat al lui Hitler - asta presupune sa nu il mai citim? Sa stiti ca ideologiei comuniste rezista si Tezaurul folcloric (chiar de va fi servit ca instrument de propaganda) si chiar si cinematografia lui Nicolaescu. Asa cum pagini valoroase au Beniuc, Zaharia Stancu, Sadoveanu, Jebeleanu, Eugen Barbu si altii. Eu nu inteleg treaba asta cu teatrul - chipurile te face mai bun, mai sensibil, mai omenos, emotie estetica, bla-bla, si apoi vezi cum artisti, actori, regizori etc se cearta si se ataca la baioneta. Si acum nu vorbesc despre autorul articolului, pt ca rolul sau e sa scrie, ci despre actorii care ar trebui sa aiba pudoarea de a se balacari in privat. Pt ca altfel rezulta un conflict de imagini si ipocrizia devine prea grosiera.

  • Intre alb si negru
    Mircea Kivu, 01.05.2015, 17:48

    Textul mi se pare asemanator "cronicilor" din anii '80, menite sa "desfiinteze" un produs artistic neagreat de conducerea de partid si de stat.
    Asocierea cu Cantarea Romaniei, bazata pe asemanarea dintre niste grupuri de personaje imbracate in alb, e fortata. Ca sa nu mai vorbim ca se bazeaza pe un fals: in scenele respective, cuplul Ceausescu nu era imbracat in alb.

    • RE: Intre alb si negru
      Razvan Penescu [membru], 01.05.2015, 22:40

      Aţi văzut spectacolul? E chiar mai trist decît scrie Mihai Brezeanu aici. Nu exagerează cu nimic, doar descrie ce se întîmplă pe scenă.

  • teatru ca teatru
    spectator platitor, 03.05.2015, 19:00

    Poate ca premiera s-a prelungit neplacut, dar de fapt, pentru un spectacol de teatru 3 ore si.. nu este ceva neobisnuit. Cu diferenta ca Dvs nu ati fost chiar la un spectacol de teatru :-). Incercati si altceva: https://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=414823215309284&id=345058085619131


  • Sa nu exageram
    Valeriu, 18.05.2015, 09:32

    De la un spectacol partial ratat pana la a ne duce pe aripile "Cantarii Romaniei" este o distanta destul de lunga. Poate autorul acestui articol a fost destul de marcat de acea perioada, incat orice falfaire de aripi, sa-i trezesca toti dragonii trecutului... Eu fac parte dintre cei care si-au platit biletul de intrare si a iesit din sala in mijlocul actului 2 ( pentru ca m-am plictisit si m-am saturat de volumul deranjant al coloanei sonore). Nu mi-a placut piesa dar am apreciat cateva interventii ale unor tineri actori, care nu stiu unde s-ar putea duce pentru a juca,pentru a invata.In concluzie, pot spune ca am vazut un exercitiu...actoricesc,unde doream sa aud vocea actorilor, asa cum o auzeam alta data... nu prin intermediul unui microfon.

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer