Două dintre instrumentele prin care național-ceaușismul a fost livrat în spațiul public au fost filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu și emisiunea tv duminicală Cîntarea României. Ambele produse culturale glorificau națiunea română prin intermediul voievozilor, domnitorilor și conducătorilor gen Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Ceaușescu. Atât în versiune cinematografică, cât și în formulă de show-tv, istoria era prezentată ca un șirag de fapte musai eroice prestate de mereu-impecabilul, inocentul, smeritul, curajosul și înțeleptul popor român în frunte cu etern-genialii, exemplarii, drepții săi șefi supremi. Realitatea, atât cât putea fi ea reconstituită din izvoarele istorice, era înlocuită cu legenda, liderii vremurilor trecute deveneau personaje mitologice, istoria își părăsea statutul de știință pentru a deveni o specie a genului epic înrudită cu basmul. Scopul final al acestei vaste operațiuni de mistificare a realității și de spălare a creierelor a fost cultivarea cultului-personalității cuplului dictatorial Ceaușescu.
Parte dintre cititorii acestor rânduri își amintesc, pesemne, de manifestarea publică ce însoțea, anual, sărbătorirea Zilei Republicii. Pe 30 decembrie seara, televiziunea națională transmitea un program similar Cîntării României în care felurite ansambluri artistice prestau în fața soților Ceaușescu într-un soi de ceremonial-alternativ la Crăciunul ce abia trecuse. Punctul culminant era atins atunci când un copil în vârstă de 7-8 ani, întruchipând Noul An, rostea un colind omagial sub privirile zâmbitoare ale celor doi. În deplin acord cu anotimpul, urători și urați erau costumați, deopotrivă, în alb.
În deplin acord cu ceea urma să se întâmple pe scena proaspăt re-inauguratei Săli Mari a Teatrului Național din București preț de 3 ore și 8 minute (minus pauza de 20 de minute), împăratul și împărăteasa și-au primit oaspeții, în prologul spectacolului Înșir'te mărgărite, costumați în alb, înconjurați de fetele lor costumate în alb. Cele câteva zeci de minute ale primului act marchează nu doar unul dintre cele catastrofale debuturi ale unui spectacol din istoria contemporană a teatrului românesc, dar și renașterea, după peste 25 de ani, a Cântării României. După cum, cele 5 minute de dansuri populare din final re-aduc în actualitate Tezaur folcloric, o altă producție TV pregnantă a epocii ceaușiste.
Tehnic vorbind, am serioase dubii că începutul și sfârșitul producției Înșir'te mărgărite se califică pentru ceea ce numim, adesea prea-generos, teatru. De pildă, autorul acestor rânduri nu-și amintește de vreo altă situație în care cele văzute pe o scenă să devieze complet de la subiectul spectacolului, cum este cazul momentelor așa-zis comice intercalate în suita de dansuri grețos-kitschoase menite să ilustreze naționalitatea variaților pețitori (o colecție de șabloane muzical-coregrafice potrivită, cel mult, pentru o serbare de grădiniță, emanând un pătrunzător damf xenofob). Sau cum e cazul personajului feminin șezând în picioare la stânga împăratului (Constantin Dinulescu), având în brațe scenariul spectacolului, rostindu-i venerabilului actor, la deplină vedere, parte din replici.
În afara acestor momente de pierdere completă de sine a regizorului Dan Puric și a celor care au avizat prezentarea lor către un public plătitor de bilet, reprezentația de marți, 19 aprilie 2015, a oferit spectatorilor și o delicioasă gafă. Aiurit, pesemne, de aiureala de pe scenă, unul dintre tehnicienii teatrului a făcut în așa fel, încât, preț de câteva zeci de secunde, zona din ariergarda scenei unde dansatorii și actorii își schimbau costumele să devină vizibilă în întreaga-i, impudică, splendoare din cauza mânuirii nefericite a unei cortine care avea rolul de a-i asigura intimitatea.
Debandada nu s-a limitat la atât:
Coloană sonoră asigurată de Alex Băisan are dese momente când volumul melodiilor înregistrate e brusc coborât pentru a face audibile replicile actorilor, pentru a fi apoi la fel de brusc crescut, într-un du-te vino ce dă o viguroasă senzație de improvizație, de cârpire, de rezolvare pe moment a unor situații neprevăzute.
Costumele Doinei Levintza, variind între grandomanie și mediocritate, asigură un alt moment de comic involuntar în clipa întâlnirii celor trei gineri ai fetelor de împărat. Doi dintre ei sunt costumați în regulamentare-veșminte naționale, în timp ce al treilea prestează în blugi și tricou. De ce? D-aia!
Indiferent de mesaj, de context, de semnificație, actorii își rostesc replicile cu fața îndreptată spre public, cu voce puternică (cel mai adesea), tremurândă (atunci devine de la o chestie din amor) sau variind intre cele două de mai sus (Puric). În ce privește gestica, actorii au mari probleme în a-și purta brațele, alegând, cel mai adesea, să și le imobilizeze într-o poziție bizară, făcând un unghi incert cu suprafețele laterale ale torsului.
Light design-ul prestat de Alin Popa asigură numeroase momente comice: există actori aflați în mișcare (se aleargă enorm, fără vreun rost) care își încep monologul la lumină pentru a și-l sfârși în beznă, există situații când, din două personaje statice aflate în dialog, unul e deplin vizibil, în timp ce celuilalt i se zărește doar silueta, după cum există o psihanalizabilă fobie de întuneric ce face ca scena să nu se afle niciodată în întuneric deplin, permițându-le, de exemplu, spectatorilor să îi vadă pe actori între scene cum intră în spațiul de joc, își caută poziția potrivită și se așază solemn pentru clipa când reflectoarele se vor aprinde la întreaga putere și tabloul următor va începe.
Costumele Doinei Levintza, variind între grandomanie și mediocritate, asigură un alt moment de comic involuntar în clipa întâlnirii celor trei gineri ai fetelor de împărat. Doi dintre ei sunt costumați în regulamentare-veșminte naționale, în timp ce al treilea prestează în blugi și tricou. De ce? D-aia!
Indiferent de mesaj, de context, de semnificație, actorii își rostesc replicile cu fața îndreptată spre public, cu voce puternică (cel mai adesea), tremurândă (atunci devine de la o chestie din amor) sau variind intre cele două de mai sus (Puric). În ce privește gestica, actorii au mari probleme în a-și purta brațele, alegând, cel mai adesea, să și le imobilizeze într-o poziție bizară, făcând un unghi incert cu suprafețele laterale ale torsului.
Light design-ul prestat de Alin Popa asigură numeroase momente comice: există actori aflați în mișcare (se aleargă enorm, fără vreun rost) care își încep monologul la lumină pentru a și-l sfârși în beznă, există situații când, din două personaje statice aflate în dialog, unul e deplin vizibil, în timp ce celuilalt i se zărește doar silueta, după cum există o psihanalizabilă fobie de întuneric ce face ca scena să nu se afle niciodată în întuneric deplin, permițându-le, de exemplu, spectatorilor să îi vadă pe actori între scene cum intră în spațiul de joc, își caută poziția potrivită și se așază solemn pentru clipa când reflectoarele se vor aprinde la întreaga putere și tabloul următor va începe.
În ciuda acestei modalități perfect originale de "a lipi" actele și scenele, spectacolul suferă teribil la capitolele coerență și logică a acțiunii, întrebări elementare de soiul "pe cine iubește, totuși, Zmeul Zmeilor?", "dar Sorina?", "ce-și dorește exact-exact de la viață Vrăjitoarea care oscilează haotic între fapte bune și fapte rele?", "cum dă Făt-Frumos de Ileana Cosânzeana și de unde până unde destinul ne-vrăjit al Sorinei e legat fix de Buzdugan-ul pe care l-a ales în stare de vrăjire malefică?" negăsindu-și, până la urmă, răspuns. Pesemne că un fragment din caietul program e de natură să lămurească lucrurile: "Am scris Înșir'te mărgărite fără nici un plan dinainte stabilit, fără măcar să știu despre ce va fi vorba. Fragmente disparate, improvizații, amestec de scene mitologice cu actualități rustice. Eroii trăiesc contemporani cu propria lor legendă. Nici o unitate. Nici măcar continuitatea, care creează cel puțin unitatea de atmosferă. Exact cum nu trebuie compusă o piesă de teatru."
Mărturisirea îi aparține dramaturgului Victor Eftimiu și povestește geneza primară a scrierii textului. Preschimbând "Am scris" în "Am regizat", declarația i-ar putea la fel de bine aparține lui Dan Puric. O cronică mai potrivită a spectacolului său nici că se putea.
Și totuși, dl. Puric are un oarecare plan dinainte stabilit. E drept, nu despre spectacol în sine, nu despre cum se cuvine el construit pentru a semăna, măcar, a spectacol de teatru, ci despre mesajul pe care e musai să-l transmită și despre personajul pe care e musai să-l pună în prim-plan. Așa după cum Cîntarea României era menită să proslăvească ceaușescul prin intermediul mitologiei național-istorice, tot așa Înșir'te mărgărite e menit să proslăvească puricul prin intermediul mitologiei național-creștine.
Basmul cu voievozi lasă loc celui cu Feți-Frumoși, poporul român rămâne pe loc (și atunci, și acum, pur, blând, suprem), liderul politic e substituit de cel spiritual. Puric se distribuie pe sine într-un rol aparent secundar și apriori negativ. Obiceiul nu e străin de metodele lui Sergiu Nicolaescu, omologul său din zona cinematografiei. Asemenea Sergiu-lui, Puric are grijă să-și scrie un rol de personaj surghiunit pe nedrept, de rebel neînțeles, de periferic pe care majoritatea tâmpă nu e în stare să îl priceapă. În plus față de Nicolaescu, în acord cu mesajul său mesianic, D.P. își conferă o aură de martir. Se obține, astfel, un ghiveci național-creștin-purician de toată greața. Pe muzică de Gheorghe Zamfir ("românul absolut", după cum îl caracterizează Puric în același caiet-program). Mesajul popularizat până la indigestie în zecile de conferințe publice din anii de pe urmă, în suita de cărți, în seria de tv-apariții e acum preluat în toată splendoarea sa smintită de cea mai mare scenă de teatru!
Cum e posibil? Cum e posibil ca în aprilie 2015 un eveniment precum re-deschiderea Sălii Mari a ceea ce se pretinde a fi cel mai important teatru din România să fie marcat printr-un spectacol de varietăți, lipsit de orice valoare artistică, mustind, în schimb, de naționalism și xenofobie, cultivând în chip iresponsabil cultul-personalității unui concetățean ce se visează gúru al neamului? Cum e posibil ca Ion Caramitru, omul care anunța la TVR, pe 22 decembrie 1989, fuga dictatorului Ceaușescu să patroneze, la 25 de ani distanță, reinventarea Cîntării României și revigorarea Tezaurului folcloric? Cum e posibil ca din creatorul genialului Toujours l'amour pe nume Dan Puric să nu mai rămână, peste ani, decât dansatorul de step cu același nume? Cum e posibil ca Teatrul Național din București, care acum două stagiuni omagia anul Caragiale prin câteva montări extraordinare (Năpasta, Două loturi, Conul Leonida față cu reacțiunea), să ajungă să producă această catastrofă rușinoasă?
După plecarea lui Andrei Șerban, TNB n-a mai fost niciodată reperul valoric al teatrului românesc. Rare și cel mai adesea întâmplătoare, "vârfurile" ultimelor două decenii au acoperit cu greu mediocritatea marii majorități a spectacolelor produse de această instituție. Și totuși, parcă nicicând divorțul dintre entuziasmul masselor mobilizate înspre noile săli ale renovatei clădiri de către excepționala campanie de tv-marketing și valoarea ofertei culturale a Naționalului n-a fost mai adânc.
Faptul că sute de oameni aplaudă în picioare Înșir'te mărgărite e cea mai proastă știre pe care un teatru o poate oferi societății pe care se presupune că e dator să o educe și să o cultive. Și este o insultă la adresa actorilor, regizorilor, coregrafilor, scenografilor, designer-ilor de lumină și sunet, compozitorilor, creatorilor de costume, autorilor de animație și de proiecție video, tehnicienilor și directorilor de teatru care înțeleg să își facă competent și onest meseria, în condiții financiare net inferioare, dar artistice și morale infinit superioare.
Clădirea TNB e de găsit în Piața Universității. Teatrul e în altă parte!