În Poliţist, adjectiv, se tace colosal. Se vorbeşte doar în prezenţa dicţionarului şi în litera legii. Spiritul se ghemuieşte lângă conştiinţă şi împreună se ascund în plină zi sub plapuma liniştii. Între fotbalul de final al lui Dragoş Bucur şi somnul de după-amiază al lui Daniel Auteil din Caché nu e nici o diferenţă. Adevărul e limpede, lupta pentru el, pierdută.
În Metabolism, cuvintele sunt doar un instrument de care imaginea se foloseşte pentru a face filmul ceva mai accesibil. Mă rog, asta face cam tot cinema-ul de consum, doar că aici sforile instrumentalizării sunt la vedere. Adunările de litere n-au o nici o legătură cu sensul ori adevărul.
În Al doilea joc, dialogul debutează în forţă. Apoi e înghiţit treptat în ninsoare. Cuvintele sunt doar prologul tăcerii. Ne dizolvăm în puricii TVR-plutitorii ai zăpezii, aşa cum în Metabolism ne pierdeam în zoom-ul infinit al ecografiei, aşa cum în Poliţist, adjectiv ne iroseam în definiţiile decerebrate ale DEX-ului, aşa cum în A fost sau n-a fost? ne împrăştiam în minutele de la graniţa debutului revoluţiei.
Vorbele lui Porumboiu sunt mereu de prisos. Înţelesul (în sens de adevăr al existenţei) e de căutat în camera de pe umărul lui şi de găsit rareori.
În Comoara, nici măcar imaginea nu mai cercetează. Porumboiu renunţă la a mai încerca să se întrebe şi oferă răspunsul: omul şi-a ratat şansa de a întrezări mai-sus-ul şi s-a refugiat în basmele copilăriei. Orice înţeles îi e interzis. Bâjbâiala înspre o urmă, cât de mică, de cunoaştere a realizatorului tv, a poliţistului, a regizorului, a fiului din filmele anterioare se transformă în brambureala din capetele căutătoare de comori, ce şi-au înţepenit devenirea la nivelul pre-adolescenţei.
În locul intelectului, se operează cu detectorul. În lipsa discernământului, ne alegem cu un ţignal sonor tembel - continuu. Totul seamănă cu totul şi se dizolvă în nimic.
În dimineaţa întoarcerii acasă, personajul lui Toma Cuzin trece pe lângă o noptieră pe care se zăreşte, în ceaţă, coperta unei cărţi de istorie a lui Neagu Djuvara. A nu ştia câtă ironie a unui scenariu ce colcăie de sarcasm. A numărat cineva câte straturi de supoziţii tembele despre posibila origine ori posibila localizare a posibilei comori există?
Când şeful se apucă de aberaţii presupunătoare pe tema angajatului său, umorul ţâşneşte evident şi rapid. Când Porumboiu se hotărăşte să dea, via happy-end, lovitura finală şirului infernal de întâmplări perfect necredibile din vieţile personajelor sale, hohotul virează înspre rictus.
Cuvintele din Comoara sunt vehiculul la volanul căruia se aşază absurdul-imperator. Textura sonoră din Comoara are ton de contrabas, lăutarul potrivit la aşa curte împărătească (un Palme d'Or pentru sublima ţigăneală exclusiv sonoră a ciorilor ce nu se mai dau duse din podul rrromanului verrrde!).
În Comoara, camera face zoom pe soare şi dispare în el într-un final la fel de happy ca şi cel al Melancholiei lui von Trier. Asteroidul lui Porumboiu răspunde la numele de om, deşi nici el nu ştie exact de ce.
"Erau copii la nuntă, părinţi cu dinţi de fier
Avioane de hârtie treceau solemn pe cer
Un înger râdea singur privind în frigider
Ce frumoasă-i lumea, ce foame şi ce ger"