Omul cel rău din Ivanov - Carousel

Liliom moare. Liliom ajunge dincolo. Se aşază la coadă. Află ce e de făcut. Primeşte învoire să revină pe pământ. O zi. O dată. Pentru a îndrepta. Ce se mai poate îndreptă după o viaţă ratată. Şi Liliom ratează iar.

Îi pare rău? Îi pare bine? Nu-i pasă? I-a păsat cât a fost în viaţă? De ce i-ar păsa cât e în moarte? Zeii nu-l lasă, însă, cu una, cu două. Îi promit o nouă călătorie pe Pământ. Peste câţiva ani. Ani din viaţa fiicei, a soţiei şi a celeilalte femei care l-a iubit. Din viaţa prietenilor care i-au fost sau nu alături. Din viaţa humanoizilor care l-au însoţit, când şi când, pentru a-l părăsi mai mereu.

Liliom nu mai vrea să fie. Nici în viaţă, nici în moarte. Vi-l amintiţi pe Ivanov? Tot două femei, tot non-sensul existenţei, tot gustul morţii cu aromă de absurd. Carousel face un pas mai departe. Împinge nimicul dincolo de moarte. Cu absurdul pe moarte călcând. Nici măcar sinuciderea nu mai e soluţia pe care Cehov o spera cândva.

Oh, nu, copilul lui Liliom nu schimbă angoasa problemei. Post-modernitatea oferită de Andrei Şerban nu se confundă cu ce e de văzut pe plaiurile patriei. Adultul nu se predă copilului, copilul nu îi da sens adultului. Pe stradă, părinţii nu-şi mai vaccinează copiii. Pe scenă, Şerban ne arată că boală adulţilor, spleen-ul lor malign e peste puterile oricărui vaccin vreodată inventat.

Criza omului, criză zeilor. Ridicoli, naivi, demodaţi, defazati, de-deificaţi în Omul cel bun din Seciuan, ei virează înspre conţopism în Carousel.

În Trilogia antică de la TNB, hohotele se prăvăleau din cerul zeilor atotputernici peste capetele tragicei specii umane. La 25 de ani distanţă, în Trilogia post-modern de la Bulandra (Ivanov - Omul cel bun din Seciuan - Carousel), hohotele pleacă din piepturile indivizilor ce formau cândva o specie înspre cerul gol şi viitorul vid. Atunci, era loc de incantaţii în limbi regăsite. Acum, e totul un imens circ, colecţie de măşti dintr-o depozit de sensuri pierdute.

În spaţiile desenate de Octavian Neculai (formidabilă seria Ivanov - Conversaţie după înmormântare - Raţa sălbatică - Carousel!), sonorizate de Raul Kuşak (încă mai bun ca în Omul ce bun din Seciuan!) şi luminate de duo "best-of" Ducu - Şerban, povestea lui Liliom ne trage într-o lume din ale cărei buzunare cu greu ne vom redescoperi drumul spre realitate. Căci ce mai rămâne în picioare din realul existenţelor noastre când toate marile mituri sunt ridiculizate şi vândute la talciocul iluziilor spulberate?

La toamnă, Carousel va fi gata. Teatrul după film, filmul din teatru, relaţiile dintre actori, scenele mai moi, inegala repartizare a replicilor cântate printre cele vorbite, micile scăpări de ritm, cu toatele vor fi corectate. La toamnă, Andrei Şerban, cel care spunea cândva că visul său este ca semnătura sa regizorală să nu fie recunoscută de nimeni niciodată, îşi va fi încălcat promisiunea.

Căci cele trei spectacole ale sale din repertoriul curent al Bulandrei sunt tot ce poate fi mai personal în teatrul românesc al clipei. Nu Alexandra Fasolă, poate cel mai plăcut timbru şi printre cele mai inteligente actriţe din teatrul românesc, nu Vlad Ivanov, super-star-ul scenei 2015, nu universul sonor sau cel vizual, nu similitudinile de text şi situaţie, ci omul Andrei Şerban, neliniştea sa devastatoare, forţa sa artistică dezlănţuită împotriva inerţiei din noi, acestea formează firul ce uneşte Trilogia cea nouă.

Pesemne că privind-o ca pe un tot unitar, lăsându-ne purtaţi, scoşi din noi şi reinventaţi, vom descoperi undeva, într-un locşor improbabil, urma ce ne va redeschide drumul spre omul cel bun din fiecare din noi.