Aşezare, reaşezare
Publicul este poftit în sala de la subsolul teatrului unde îl aşteptă un număr de baloţi, aşezaţi aparent aleatoriu pe toată suprafaţa de joc. Fiecare se aşează unde apucă, iar asta le stabileşte un punct de vedere, căci nu toată lumea priveşte în acelaşi punct, iar experienţa este fragmentată în mod aleatoriu. Un artificiu foarte inteligent folosit pentru a ilustra în doi timpi şi trei mişcări cum de multe ori părerile noastre nu sunt tocmai ale noastre, ci sunt determinate de un punct de vedere sau de o poziţie impusă. Un ecou al lui: "stai în banca ta şi priveşte unde privesc şi cei de lângă tine".
Mişcările de setting impuse sunt chiar mai enervante decât poziţia incomodă şi răsucitul capului, pentru că vin de la o persoană nou sosită în sală, care pur şi simplu comandă ridicatul în picioare, mutarea baloţilor mai într-o parte şi îndreptarea privirii într-o direcţie anume. O mică traumă pentru fiecare spectator, care, 10 secunde mai târziu, realizează că a fost obligat să facă ceva ce nu voia, dar că totul s-a întâmplat atât de repede şi de imperativ încât nici nu a avut timp să se revolte.
Moş Ion Roată şi unirea pieţelor
Cele 5 tablouri se succed coerent, dar se disting stilistic, fiecare tratând câte o dimensiune diferită a problemei care împarte generaţii, clase şi orientări politice: atitudinea faţă de progres. Şi cum tot omul e specialist în ziua de azi, merită ascultaţi cu toţii: afacerişti, ţărani, politicieni, actori şi activişti. Din păcate, subiectivitatea devine greu de păstrat, iar spectacolul alunecă adesea în activism, ceea ce este de înţeles având în vedere subiectul, dar nu tocmai o practică corectă în teatrul care se prezintă ca documentar.
Afaceriştii din primul tablou nu au doar un discurs coerent, ci şi foarte bine distribuit între cele şase personaje, care sunt definite de o singură caracteristică: sunt investitori străini. Aceştia îşi completează gândurile, îşi încheie propoziţiile unii altora, se întreabă şi răspund într-un mod foarte bine structurat, emanând profesionalism şi determinare. Iar cuvintele pe care ei le folosesc se repetă ca o mantră: stabilizare, reglementare, prioritizare, implementare şi altele din acelaşi registru lexical, al căror sens este voit ambiguizat pentru a putea însemna, după caz, orice este nevoie. Aici se vede cel mai bine calitatea Gianinei Cărbunariu nu doar ca regizor, ci şi ca scenarist, reuşind să încarce cuvinte individuale cu o întreagă ideologie care le susţine: e de sus, e de bine, nu ne putem opune.
Ţăranii din cel de-al doilea tablou nu au nimic în comun cu managerii de dinainte, cu toate că sunt jucaţi de aceiaşi actori. Piedestalele pe care stau ei sunt o reminiscenţă din trecut, acoperită cu noroi. Nu se mai interesează nimeni de ei, deci nu este nevoie de drumuri de acces în satul lor. Aşa că vecinii şi autorităţile locale sunt singurele urechi la care fiecare se plânge de ce-l doare. Şi pe fiecare îl doare tare: boala, sărăcia, DNA-ul, părculeţul cel nou cu leagăne, arenda şi preţul la pepeni, care se schimbă de la an la an. Dialogul dintre ei este haotic, fiecare are idei puţine şi fixe despre ce e de făcut, preferând să se încaiere între ei decât să încerce să ajungă la un acord.
Întreruperea care urmează pare a fi intenţionat deplasată. Ea se datorează faptului că spectacolul face parte dintr-un proiect internaţional. Aşa, şi? Şi artişti din mai multe ţări au lucrat şi au creat pe acest subiect, iar acum trebuie prezentată o altă perspectivă, cea a nemţilor. În germană, cu nişte proiecţii forţate cu porumb zburător şi aripi de salată verde. Se încearcă, nu prea se reuşeşte, căci singurul vorbitor de germană se cam dă în petic citind monologul, restul actorilor care încearcă nu pot nici ei să sintetizeze, dar e clar că e de rău şi că nu suntem singurii, companiile vin peste noi şi ne omoară, o formă fără fond pe care nu e destul să o rosteşti ca să fie înţeleasă. La fel ca teatrul german, pe care mai bine îl lăsăm şi ne întoarcem la teatrul acela pe care ştim noi aşa bine să îl facem. O atitudine tipic românească de dezinteres faţă de orice e străin şi o auto-glorificare a propriului fel de a face lucrurile. Ca în teatru aşa şi pe tarla.
Ca pe tarla, aşa şi în teatru, în al patrulea şi cel mai complex construit tablou, cele două lumi se întâlnesc şi, cum era de aşteptat, nu ştiu să îşi vorbească. Dacă mai erau dubii până la acest moment, devine clar că nu vorbim despre ţăranul bun şi compania rea, ci despre un joc de putere care se foloseşte de oameni, pământ şi, mai ales, de retorică, pentru a-şi îndeplini scopurile. Fiecare, de la ţăranii bătrâni la muncitorii prospectori este liber să gândească ce vrea, dar până la urmă trebuie să facă ce este nevoie. În numele progresului şi al interesului naţional, devine irelevant dacă este vorba de gaze de şist, de aur, de petrol sau de pământ în sine. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este adevărată, pentru că se întâmplă în fiecare zi.
Dialogul ultim ajunge cu greu la spectatori, prin întuneric şi prin distanţa de peste 20 metri între mamă şi fiul fugar. Dar pe măsură ce înaintează, câţiva pot recunoaşte replicile inserate, din Fructele mâniei a lui Steinbeck. Şi cine le recunoaşte e instant înfiorat deoarece cartea, scrisă acum aproape 80 de ani, vorbeşte despre oprimarea altor oameni din alte părţi, dar prin metode similare. Vorbele fiului vin, într-adevăr, de departe, dar reuşesc să lumineze întunericul, să unească fără să categorisească şi să îndemne fără a folosi vocative, la un alt fel de a fi împreună.