Şi fetele cuminţi fug, nu-i aşa? - Autoportretul unei fete cuminţi

Dacă ar fi să identific doar un singur personaj pe seama căruia două arte, teatrul şi filmul, au făcut carieră, atunci numele lui este Fugarul. Sînt pline teatrul şi filmul de fugari, pentru că, de cînd lumea, oamenii tot fug-fug-fug. Fug de mizerie, de sărăcie şi de cea mai mare porcărie, războaiele, mărturie depun sutele de mii de fugari care, chiar zilele astea, au ajuns disperaţi la porţile Europei. Alţi rătăciţi fug din motive mai mult, mai puţin sau deloc dramatice - fug de minţile, nefericirile şi bolile lor, fug de fantome, de himere, de singurătate. Fug ca să fugă. Credeţi-mă, lumea e plină de fugari, iar teatrul şi filmul au fost dintotdeauna pe urmele lor. Şi Autoportretul unei fete cuminţi ne pune pe urmele unei fugare, o rătăcită căreia nimeni nu îi semnalează absenţa.

Cristiana (Elena Popa) este o minionă de 30 de ani care pare a se fi oprit din creştere, nu doar trupul i-a rămas la proporţiile unei fete abia intrate în adolescenţă, ci mai ales mersul prin viaţă îi conturează portretul de copilă rătăcită pe teritorii străine de pasiunile şi visurile ei. Ingineria seismică este domeniul în care îşi pregăteşte un doctorat iar lucrarea pare o ţintă stabilită de alţii. Tot de alţii, părinţi şi prieteni, depinde şi drumul fiecărei zile, pe care tînăra îl străbate mereu în aşteptarea unui bărbat (Emilian Oprea), care şi el aparţine unei alte femei (Fatma Mohamed). Nu se ştie cum şi de cînd, Cristiana tot fuge de confruntarea cu sine şi rătăceşte între două lumi, una pe cale de dispariţie (cea din care vine tatăl său), cealaltă completamente în derută (lumea prietenilor săi).

Trecut prin festivaluri internaţionale, Autoportretul unei fete cuminţi a cucerit cîteva premii, două dintre ele fiind ale publicului, semn că destui spectatori au simţit că filmul regizoarei Ana Lungu este şi pe urmele lor de fugari măcar o dată rătăciţi la graniţa dintre aceleaşi două lumi.