Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Un etaj mai jos

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Câinele nu latră, omul nu vorbeşte - Un etaj mai jos


Mihai Brezeanu

septembrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu e Porumboiu, deşi Poliţist, adjectiv bântuie când şi când. Nu e Puiu, deşi camera îl transformă pe eroul jucat pe excepţionalul Teo Corban într-un nou Viorel de Aurora. E Radu Muntean şi Un etaj mai jos, pasul în sus al unei cariere ce stă fără emoţii pe acelaşi nivel cu cel al corifeilor Noului Val.

O dimineaţă însorită. O scară de bloc. Un om urcă. La capăt de zgardă, un superb câine. Linişte. Deodată, zgomote. Ţipete. Bufnituri. Bărbatul se opreşte. Câinele miroase un preş. Zgomotele se intensifică. Câinele nu latră. Bărbatul tace.

Cine sunt cei doi? Ceva mai târziu în film, după o examinare severă prestat de un domn arbitru ce emană serioasă competenţă, aflăm că patrupedul, demn urmaş cinematografic al legendarului Costel, e un exemplar cât se poate de reuşit al speciei sale. Încă din debut, aflăm că stăpânul, un domn spre 50 de ani, cu soţie, fiu, apartament şi mică afacere ce funcţionează decent, tocmai s-a apucat de alergat prin parc întru pierderea burţii. Alimentarea pe baza de salate e de rigoare. Un cuplu, aşadar, model. O normă a zilelor noastre. O bucurie să-i priveşti, să-i ai contemporani.

Tot mai târziu în film, aflăm că zgomotele, ţipetele şi bufniturile s-au lăsat cu o crimă. Vecina cea tânără şi singură a murit. Cea mai probabilă identitate a criminalului: vecinul cel tânăr şi însurat. Cei doi erau, probabil, amanţi. Singurul martor: bărbatul. Ah, şi câinele. Îi ştiţi deja: normalitatea vremilor curente. Animalul nu latră, bărbatul nu vorbeşte.

Şi de ce ar vorbi? Ce, e treaba lui? Ce, o ştia pe fată? De unde s-o ştie? O zărise aşa, de vreo două ori. O vecină oarecare. Iar ăla? Criminalul? Poate fi periculos. N-ai de unde să ştii. A omorât pe cineva, totuşi. Nu, hotărât lucru, mai bine îşi vede de treaba lui omul nostru. De familia lui, de casă lui, de serviciul lui. Ce treabă are el cu o străină? Ce dacă e moartă?

Şi bărbatul tace. Faţă de Poliţie, din frică de posibila reacţie a vecinului potenţial criminal. Faţă de fiul prea tânăr să înţeleagă şi altceva decât jogging şi jocuri pe calculator. Faţă de mama prea bătrână că să o preocupe şi altceva decât perdelele şi bârfele. Faţă de prietenii prea preocupaţi să lipească etichete scremute de stereotipuri. Faţă de soţia prea, prea, prea, hmm, aici scenariul nu prea livrează un argument. Chiar? Cum se insinuează tăcerea între soţi? Referinţe obligatorii: precedentele bijuterii ale lui Radu Muntean, Boogie şi Marţi, după Crăciun.

Tăcerea asta absolută conduce la singurătate absolută. Iar asta se rezolvă din punct de vedere cinematografic prin trecerea în derizoriu a oricărui personaj altul decât eroul principal. Chiar, faceţi acest experiment: ce altă figura în afară de cea a lui Teo Corban (monumental acest actor pentru care 2015-le cu premieră la Aferim! şi la Un etaj mai jos, plus turnajul de la noul film al lui Nae Caranfil s-ar putea să însemne intrarea în categoria simply the best) v-a mai rămas pe retină după ce aţi ieşit din cinema? Cum? A criminalului?

Da' vedeţi că şi criminalul ăsta e cam bizar. Ai zice că, speriat de ce i-ar putea face eroul nostru, se bagă în viaţa lui ca să pună presiune pe el, ca să-l sperie, ca să afle ce-i trece prin cap, ca să-l manipuleze. Apoi, însă, pe măsură ce trece timpul, excedat pesemne de misterul "cum de nu mă toarnă asta la Poliţie?", ucigaşul atacă frontal şi îi cere explicaţii martorului-mut.

Ai zice că îl doboară tensiunea pe care o simţi crescând în dosul zâmbetului lui când vag-ameninţător, când tembel-relaxat şi că vrea să se afle, să se termine tortura aşteptării, să-l ia Poliţia şi gata. Doar că senzaţia mea e că de la un anumit moment încolo nici criminalii nu mai sunt ce-au fost. Că Iulian Postelnicu (fascinant melanj între Nick Nolte din Om bogat, om sărac şi straniul bărbat filiform ce apare, fulgurant şi fără de replică, în mai toate episoadele Dekalog-ului kieslowskian) abandonează rolul ucigaşului şi întrupează cealaltă singură prezenţă pe care bărbatul din rolul principal o acceptă în intimitatea gândurilor şi fricilor sale: conştiinţa.

Nu cumva cu ea se ia la trântă pe podeaua RAR-ului eroul nostru? Cu nenorocita aia de conştiinţă care nu-i dă pace şi linişte? Căci ce altceva îşi mai poate dori omul modern în afară de pace şi linişte? Acum, că a bifat soaţă, copil, casă, job, câine impecabil şi jogging zilnic, asta e tot ce-şi mai poate dori, nu? Iar pentru oricine sau orice ar putea împiedica îndeplinarea dorinţei finale, s-au inventat pumnii şi picioarele. Şi legumele congelate.

În această cumplită şi infinit-subtilă radiografie a dezumanizării individului modern, Radu Muntean reuşeşte una dintre cele mai frumoase secvenţe de cinema pe care le-am văzut vreodată. Obişnuit deja să ignore lumânările aprinse la uşa celei ce nu va avea vreodată parte de dreptate din cauza propriei sale laşităţi, bărbatul aproape că îşi redusese la tăcere conştiinţa. Până într-o zi când în holul blocului o întâlneşte pe sora geamănă a victimei (minunată cameo appearance a Mariei Popistaşu) care încearcă să deschidă cutia de scrisori a celei care a fost. Fără succes. Încearcă şi el. Acelaşi rezultat.

"Ah, şi condoleanţe!". Aproape că simţi pe buze gustul sărat al lacrimilor care stau să ţâşnească din ochii femeii îndoliate. Chipul Mariei dispare pentru o clipă din cadru, pentru a reveni deîndată ce pericolul de hohot a trecut. Clipa de graţie s-a dus. Dar ea a existat! Şi a fost născută de singurul moment când bărbatul a vorbit. E drept, spunând o banalitate. Dar când a încetat adevărul să mai fie o banalitate? Şi când ne-am pierdut darul vorbirii? Şi cum am ajuns să ucidem prin domesticire câinii? Şi să ne sinucidem prin nepăsare specia?

Alo? Alo? Alo? Mai ştie cineva răspunsul la întrebarea ce e aia să fii om?




 Toate articolele despre Un etaj mai jos
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes, 2015
 Toate articolele despre Les Films de Cannes à Bucarest, 2015


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Mihai Brezeanu


Alte articole

 O poziţie a regizorului şi producătorului Un etaj mai jos cu privire la Premiile Gopo, 2016, Comunicat de presă
 Un etaj mai jos - sub lumina obscură a Aurorei, Roxana Pavnotescu
 Pentru mine toţi sunt băieţi - Un etaj mai jos, Simona Marcu
 În fond, fiecare cu viaţa lui - Un etaj mai jos, Cristina Zaharia
 Zilele Filmului Românesc (VII): Realităţi paralele - Un etaj mai jos la TIFF, 2015, Ion Indolean
 Toate articolele despre Un etaj mai jos


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer