Pe jumătate film despre un talent sportiv în ascensiune, pe jumătate poveste de dragoste imposibilă (sau improbabilă), Box are un lucru important în comun cu filmul anterior al lui Florin Şerban, Eu când vreau să fluier, fluier: e un hibrid între filmul de public şi Noul Cinema Românesc. Bifează toate etapele-cheie ale unei intrigi familiare, fiind cât se poate de "scris" şi previzibil în evoluţie, dar totuşi mizează pe autenticitatea rezultată din distribuirea într-o dramă "de cartier" a unor actori neprofesionişti, care prin spontaneitatea gesturilor lor se integrează perfect în peisaj. Rafael Florea, în rolul unui băiat (cu acelaşi prenume) din Sibiu pe care boxul îl scoate din sărăcie, spală maşini ca şi cum e job-ul lui dintotdeauna, iar atunci când se antrenează, lumea din jur dispare şi toată atenţia i se concentrează în mişcările de box. Şerban, împreună cu directorul de imagine Marius Panduru şi monteurul Eugen Kelemen, lasă aceste momente să se deruleze până când detaliile şi ritmul mişcării devin autonome, până când ele transcend importanţa narativă a respectivului moment. La fel, când antrenorul (Narcis Romulus Dobrin) îl umileşte pe Rafael, abuzul lui de putere e un spectacol de sine stătător, personajul capătă dimensiuni nesolicitate direct de plot. Cu toate astea, faptul că Box petrece mai mult timp în corzi decât în acţiune nu-l scoate din clişee despre băiatul simplu cu suflet de aur pe care lumea ameninţă să-l înfrângă: chiar dacă Florea face o primă impresie puternică datorită blândeţii şi interiorizării sub care par să se ascundă resurse de violenţă latentă, într-un final actorul e, la fel ca George Piştereanu în ...fluier, captiv între limitele pe care i le trasează filmul.
Într-un al doilea fir narativ din Box, Rafael o urmăreşte pe străzile Sibiului pe o actriţă mai matură decât el (Hilda Péter) de care aparent nu-l leagă nimic - dar nimic! - în afară de obsesia lui pentru ea. Dincolo de persistenţa urmăririi, nimic nu îl face pe băiat să pară un pericol evident. O mare parte din timp, camera stă pe silueta lui Péter, care înaintează graţios şi fără să privească în spate, iar lungimea acestor cadre duce Box dincolo de filmul de gen, dincolo de autenticitate documentară, într-un adevărat exerciţiu formalist. Aceste secvenţe amintesc puternic de En la ciudad de Sylvia / În oraşul Sylviei de José Luis Guerín, un alt film în care un bărbat urmăreşte pe străzi o femeie de care nu îndrăzneşte să se apropie, doar că filmul lui Guerín dezamorsează în final romanţiozitatea fadă a obsesiei lui. (Protagonistul e artist şi vede în jur numai poezie, în timp ce alţii vor să trăiască în pace în cotidian.) La Şerban, pe de altă parte, urmarea instinctului e o formă de sinceritate, care e o formă de spiritualitate, deci îl ridică pe Rafael deasupra comportamentului (schematic-interesat) al altora din film. Asta readuce Box în parametrii filmului de gen - oricât de fără speranţă ar părea totul, trebuie cumva să se termine mai bine.
Nude Area (Olanda-Polonia, 2014), de Urszula Antoniak
Proiectat în Bucureşti la prima ediţie al festivalului Feminist and Queer (FAQiff), 2015, filmul regizoarei poloneze Urszula Antoniak, turnat în Amsterdam, e tot un exerciţiu de filaj cinefil, de data asta explorând obsesia unei fete tinere (albe şi burgheze - interpretate de Sammy Boonstra) pentru o altă fată tânără (dintr-un mediu religios, dar şi mai sărac - Imaan Hammam), a cărei scânteie se aprinde într-un (nu neapărat erotic) duş comun. O ironie prezentă încă de la începutul filmului e că fata-obiect-al-dorinţei se ascunde de privirile bărbaţilor, conform tradiţiei islamice, ţinându-şi strâns părul lung şi creţ şi acoperindu-l cu un hijab înainte să iasă în public, însă tradiţia nu prevede măsuri de apărare împotriva femeilor care sunt atrase de acelaşi sex.
Erotismul din Nude Area e puternic stilizat: scenele de intimitate sunt rare şi reprezentate voalat, iar nuditatea pare filtrată prin atenţia urmăritoarei; pentru fiecare cadru cu piele neacoperită decât de stropi de apă, există două sau trei prim-planuri cu chipurile celor două care sugerează cum se intensifică pasiunea lor. Relaţia se consumă în câteva luni, sau poate mai repede, iar secvenţa de la duş e reluată de mai multe ori, sau cel mai probabil filmul conţine mai multe secvenţe plasate aici. Altfel spus, dilatarea momentelor în care se întâlnesc cele două şi salturile temporale sugerate vag - tehnici cinematografice frecvente din repertoriul modernist - ne complică munca dacă încercăm reconstituirea unui şir de evenimente; optând pentru urmăriri tăcute, ne privează şi de contextualizarea pe care o dă dialogul de obicei. Contează în principal fluctuaţiile atracţiei lor: cronologia e de importanţă secundară.
A doua ironie a filmului e că, lăsând comentatorilor puţine repere concrete de care să se agaţe, pe mulţi îi provoacă să suprainterpreteze diferenţa de clasă socială - care într-adevăr se manifestă, prin raportul de putere al iubitelor, dar foarte puţin. Miza lui Nude Area pare mică pe lângă temele convenţionale (fapte eroice, Holocaustul, disoluţia familiei) ale cinemaului polonez; când filmele de aici sunt cu fete tinere, de obicei sunt despre avort. Paradoxal, e o interpretare mai curajoasă că Nude Area - bine făcut, elegant variat, întotdeauna subtil - e doar atât cât e.