Aziz, unul dintre personajele-cheie urmărite de către regizor, este un refugiat palestinian ce aparţine comunităţii musulmane din Aarhus, Danemarca. Prins între două culturi diferite - cea de origine şi cea a ţării care îi oferă azil - Aziz încearcă să găsească calea spre vindecare după ce a fost actorul unor evenimente marcate de violenţă. Statul-gazdă îi oferă suport psihiatric, spitalizare şi medicaţie căutând cel mai potrivit tratament în vederea aducerii lui la starea de normalitate. Comunitatea musulmană oferă o altă cheie de interpretare comportamentului său: este posedat de un spirit malefic, un djinn. Ca urmare a acestui diagnostic, imamul moscheii pe care o frecventează îl supune unor ritualuri de exorcizare ce constau în purificarea casei şi citirea din Coran. Aziz nu este singurul personaj al documentarului, dar cred că este cel mai ilustrativ. Pe el regizorul îl urmăreşte şi la spital, acolo unde au loc întâlnirile în vederea consilierii şi stabilirea tratamentului. El are şi replica ce rezumă perfect poziţia de bolnav: "nu este corect, dar accept".
Sunt o mulţime de chestiuni care ar fi de discutat după ce urmăreşti un astfel de documentar. Prima dintre ele ar fi nevoia de a găsi o cale de dialog. După cum însuşi regizorul mărturisea, şi-a dorit ca prin acest documentar să faciliteze dialogul cu cei cu care nu vorbim. Să creeze contextul în care cei ce în mod normal nu sunt auziţi să aibă o voce. Şi din nou, şi prin aceasta, Christian Suhr asumă apartenenţa sa la demersul de tip antropologic. O altă problematică pusă pe masă ar fi antropologia practicată "acasă" şi dilemele cu care se confruntă un antropolog atunci când iniţiază o cercetare de acest tip. Cum ajungi să fii prins la rândul tău între două comunităţi şi cui îi declari loialitate într-un astfel de context? Cum reuşeşti să menţii echilibrul fără a prezenta într-un mod exagerat conflictul? O altă discuţie, ce ar lua pagini întregi, ar fi clivajul major dintre un sistem care asumă că problemele psihologice ale oamenilor pot fi tratate cu trei ingrediente - medicamente, alimentaţie şi sport - şi sistemul de credinţe al unei comunităţi cu adânci rădăcini în istorie.
Dar am să las deoparte toate aceste detalii şi am să mă opresc asupra faptului că acest documentar putea fi la fel de bine şi despre România. Nu este cazul ca autorul să-şi fi propus acest lucru, în schimb, a reuşit. Documentarul a expus o realitate socială extrem de întâlnită în apropierea noastră. Câţi dintre noi nu am asistat, ca martori neputincioşi, la disperarea unei persoane dragi atunci când stă să cadă în prăpastia depresiei, spre exemplu? Sau nu am tras de ea zi de zi căutând ajutor în afara cât şi înăuntrul fiinţei sale? Iar zbuciumul acesta al fiinţei prinse între o suferinţă ce nu poate fi diagnosticată fizic şi statutul de normalitate nu poate fi eradicat. Până acum nu a reuşit nici credinţa, şi nici psihiatria.
Titlul articolului parafrazează o întrebare ce i-a fost adresată din public regizorului Christian Suhr la sesiunea de Q&A desfăşurată după proiecţie. Răspunsul, evident, diferă de la om la om. Aşadar, de dragul dialogului şi de dragul unui documentar bine realizat, vă îndemn să-l vedeţi şi să găsiţi propriul răspuns.