Lumière!
O să încep cu ultimul eveniment, o selecţie de scurtmetraje restaurate ale fraţilor Lumière, comentate live de Thierry Frémaux (directorul Cinematecii din Lyon şi Delegatul General al Festivalului de la Cannes), pentru că mi-a furnizat pe moment un răspuns foarte bun la două din întrebările care compun titlul conferinţei menţionate mai sus. Scrisul e până la urmă o formă de dialog, scriem despre filme pentru că cinemaul şi cinefilia sunt legate ombilical de discuţia despre filme. Mai mult, cinematografia în sine e o artă care scrie (graphein) despre sine: parodia, pastişa, citatul şi autocitatul, neostilurile şi neocurentele, remake-urile şi sequel-urile, cinemaul a încorporat de la o vârstă fragedă discursul despre alte filme sau despre film ca mediu (şi asta pentru că orice cineast a fost mai întâi cinefil). Cum scriem? Informat, cu privire istorică şi cu stil. Nu neapărat stilul lui Thierry Frémaux, nu orice discurs despre cinema poate fi oralizat şi comic, nu orice critic trebuie / poate să fie glumeţ şi colocvial. Dar un stil trebuie să existe, o artă a scrisului, o formă înaintea fondului, pentru că de asta scriem în primul rând: altfel am desena, filma, juca, dansa părerile noastre despre film.
Cu privirea istorică e mai complicat. În discursul său despre primele filme făcute vreodată, privirea lui Thierry Fremaux nu avea cum să fie decât una înainte, în viitor, la filmele care s-au făcut după, la influenţa şi premoniţiile fraţilor Lumière. Pentru discursul despre orice alt film, privirea nu are cum să nu fie (şi) una înapoi. Şi cum să priveşti înapoi, unde să priveşti? Aici vine răspunsul la întrebarea din titlul dezbaterii Cum împăcăm pirateria şi cinema-ul? Foarte bine! Pentru un critic de film pirateria e o obligaţie profesională. Asta e teza. Antiteza e: e o obligaţie în lipsa alternativelor. Sinteza nu există, pentru că alternativele criticului nu ţin de moralitatea / legalitatea pirateriei, de lipsa sau abundenţa platformelor VOD, de preţul biletului, de faptul că producătorii nu-şi recuperează banii şi nu au cum să investească în noi filme, de faptul că piaţa e acaparată de filme comerciale, de (vai!) diminuarea indicelui de cultură şi degradarea gustului în populaţia generală. Toate acestea lucruri sunt importante, dar sunt secundare. Alternativa criticului ţine numai de estetică: e filmul în cinema sau nu? Nu contează că plăteşti bilet, te furişezi înăuntru, primeşti acreditare de presă sau te duci la o vizionare într-un cinema pirat. Filmul trebuie văzut în cinema pentru că e gândit pentru ecran mare, pentru că nu încape pe un ecran mic, pentru că un gros-plan pe un monitor de calculator nu e gros-plan şamd.. Pe scurt, pentru că se pierde informaţie estetică. De-asta, a zis şi Fremaux, Lumière a inventat cinemaul, pentru că a inventat proiecţia, în timp ce la aparatul lui Edison trebuia să te uiţi ca pe gaura cheii. Dincolo de asta sunt aspectele secundare, mai mult sau mai puţin puriste: cinemaul trebuie împărtăşit, receptarea e o activitate socială, cinemaul se întâmplă într-o sală întunecată, cinemaul înseamnă să nu (poţi) să pui pauză filmului, dar nu şi aberaţii paseiste de genul "cinemaul văzut în mall nu este cinema".
Şi aici intervine întrebarea numărul trei: pentru cine mai scriem? Pentru cine într-adevăr, aici e punctul problematic, pentru că pirateria înseamnă cinema văzut pe un ecran din ce în ce mai mic.
Pirateria şi cinema-ul. Cum le împăcăm?
Am reţinut din discursul lui Pascal Mérigeau, critic şi jurnalist de film (Revue du Cinéma, Le Monde, Nouvel Observateur), invitat la conferinţa Cum, de ce şi pentru cine mai scriem despre filme? următoarea definiţie a criticului (e de fapt o definiţie articulată din mai multe fragmente ale discursului său): criticul de film scrie, într-un fel, pentru viitor, pentru că scopul lui e să se înşele mai rar decât ceilalţi spectatori, adică opiniile lui să rămână în picioare şi după 20 de ani. De la dezbaterea Pirateria şi cinema-ul. Cum le împăcăm? au trecut doar câteva zile, urmează o relatare selectivă despre ce-ar trebui să rămână în picioare pentru discuţii ulterioare.
Faptul că cei doi invitaţi speciali proveneau din zona corporatistă a cinemaului, Jean Labadie, fondator şi preşedinte Le Pacte (producător şi distribuitor francez) şi Davide Castorina, şeful pentru Franţa şi Benelux al MUSO (furnizor de soluţii antipiraterie pentru industria filmului), şi că printre invitaţii români erau un avocat specializat în copyright, Mihaela Tudorache, şi un reprezentant al Inspectoratul General al Poliţiei Române, Şerban Tudorel, nu era tocmai de bun augur pentru potenţialul dezbaterii care se anunţa mai mult predică unidirecţională. De partea cealaltă a baricadei a fost Ioana Avădani (Centrul pentru Jurnalism Independent), oarecum, pentru că baricada ei nu e totuna cu cea a piraţilor, dar se suprapune parţial în domeniul libertăţii de exprimare. În fine, lista invitaţilor la dezbaterea moderată de Alex Trăilă a fost completată de Ioana Diaconu de la MUBI România (platformă VOD).
Din fericire, s-au găsit destule voci care să anime dezbaterea, deşi în afară de cei câţiva producători români (evident împotriva pirateriei), şi vreo doi piraţi care aveau papagalul pe umăr, la vedere, majoritatea au vorbit atât de alambicat încât a fost imposibil să-mi dau seama de care parte sunt. Din nefericire, şi asta ar fi concluzia generală, dezbaterea a fost mai mult zbatere, chiar şi din partea celor care şi-au asumat o poziţie clară.
Am văzut la lucru cele două feţe ale industriei, dl. Castorina şi dl. Labadie au rolurile de good cop / bad cop. Primul era preocupat mai mult de prevenirea pirateriei şi de educarea consumatorului. De altfel, iureşul dezbaterii a şi întrerupt o prezentare mai nuanţată a serviciilor MUSO, ceea ce ar fi fost măcar instructiv într-un mod tangenţial cu subiectul, dacă nu interesant. Cel de-al doilea, s-a situat de la început pe poziţia intransigentă a producătorului care pierde bani (de fapt, nu câştigă la fel de mult, chestie de nuanţă) şi a adus în discuţie experienţa franceză cu regula celor trei abateri ca un exemplu de bună practică: după trei înştiinţări că ai downloadat conţinut piratat, ţi se blochează conexiunea la internet. Ceea ce nu a spus dl. Labadie e că respectiva lege (în prezent abrogată), ridică probleme serioase care ţin de drepturi fundamentale: dreptul la servicii egale şi dreptul la viaţă privată (furnizorii de internet nu ar trebui să aibă acces la conţinutul descărcat).
Premiul în materie de aberaţie legislativă îi revine însă unui producător român (nu am reţinut numele) care a propus o limitare a vitezei de internet, făcând o comparaţie cu limitarea vitezei de circulaţie pe drumurile publice. Dinspre tabăra adversă am reţinut raţionamentul ilogic cu taraba de mere care se vând pe bani şi taraba de mere care se dau gratis. Evident că nimeni n-o să dea bani pentru ce poate lua gratis, dar, pentru o comparaţie coerentă, merele gratuite ar trebui să fie de fapt ale cuiva care nu vrea să le dea gratis.
Cu toată autoîndreptăţirea lui (producătorul francez a fost motorul discuţiei şi principala ţintă a piraţilor, deghizaţi sau nu), poziţia lui Labadie (ca şi a celuilalt reprezentant al industriei) nu mi s-a părut deplasată. Producţia şi distribuţia de film sunt activităţi economice, e logic ca cei care fac filmul să dorească să-şi recupereze investiţia şi e irelevant pentru discuţie cât profit scot pe deasupra. Dacă ducem discuţia pe terenul moral-legal, faptul că un producător iese în pierdere sau că trăieşte în lux e de asemenea irelevant. Moralitatea sau legalitatea nu sunt o chestiune de profit. Pe de altă parte, producătorii în general, tind să le amestece şi să toarne pe deasupra şi puţin şantaj emoţional pe modelul "cu profituri mai mici, diversitatea cinematografică o să dispară" şi piaţa o să fie înghiţită de producţii ultracomerciale care îndobitocesc publicul. E nevoie de fapt de un nou model de producţie şi distribuţie şi, ceea cea n-ar recunoaşte niciun producător european într-o discuţie despre cum se pierd bani din utilizări neautorizate, mare parte din acel model există deja: cinemaul european, cu atât mai mult cel francez, este subvenţionat.
O ultimă menţiune pentru singurul caz concret de ultilizare neautorizată prezentat de Mihaela Tudorache, avocat specializat în copyright: o proiecţie neautorizată cu intrare liberă, organizată într-o cafenea pentru un scop educativ. Dna. Tudorache are desigur dreptate că pentru orice eveniment de acest gen e nevoie de acceptul deţinătorului drepturilor de autor, care poate accepta sau nu, şi are tot dreptul să se adreseze ulterior instanţei. Când am auzit însă că în acest caz s-a declanşat o acţiune în instanţă pentru recuperare prejudiciului - cauzat de profitul făcut de pe urma cafelelor, ceaiurilor şi ce-au mai servit spectatorii la cafenea - mi-a fost destul de clar cât de departe suntem de o industrie cinematografică care să se autosusţină. Din păcate dl. Labadie nu a fost pe fază, altfel ar fi calculat imediat prejudiciul în bilete de cinema: "cu banii de pe un bilet de cinema poţi să-ţi iei două cafele în Franţa", aşa a deschis producătorul francez discuţia despre costul pseudo-prohibitiv al accesului la cinema care împinge spectatorii spre piraterie - ce-i drept, în ce priveşte paritatea cafea - bilet de cinema, suntem la egalitate.
Cum, de ce şi pentru cine mai scriem despre filme?
Cea de-a doua conferinţă a fost mai puţin animată, dar mai relevantă la nivelul informaţiilor / opiniilor prezentate, poate şi pentru că mai puţină lume a venit cu părerile gata formate de-acasă (mai puţină lume a venit în general, semn că ultima parte a întrebării din titlu devine din ce în ce mai acută). Şi asta e un lucru pe care orice critic trebuie să-l aibă în minte a spus Pascal Mérigeau (amintit mai sus): criticul nu trebuie să aibă păreri prefabricate înainte să vadă filmul, fie că e vorba de propria experienţă de viaţă (care nu trebuie să fie un standard pentru a judeca autenticitatea unor situaţii de film), fie că e vorba de opiniile celor care au văzut deja filmul. Criticul, spune Mérigeau, trebuie să caute acel adevăr obiectiv al filmului care transcede gustul.
Au mai vorbit în cadrul conferinţei Ronald Chammah (distribuitor), Christian Ferencz-Flatz (filozof şi teoretician de film) şi Magali Montet (ataşat de presă). Christian Ferencz-Flatz a venit cu o abordare sociologică a modului în care noile tehnologii au afectat critica de film tradiţională, cu câteva concluzii interesante (nu ştiu şi în ce măsură verificate statistic) apropo de modul în care publicul larg interacţionează cu critica de film în sens larg (de la critica specializată, la bloggeri şi păreri exprimate pe site-uri specializate de tipul IMDB şi Rotten Tomatoes). Magali Montet a făcut o prezentare foarte aplicată şi informată a modului în care funcţionează instituţia ataşatului de presă şi cum se realizează colaborarea cu criticii de film. Din păcate, realitatea de care a vorbit, cea a cinemaului francez, cu 20 de filme lansate săptămânal şi proiecţii de presă cu 3-4 luni înaintea premierei, a arătat încă odată cam cât de lung e drumul pe care cinemaul şi publicul românesc trebuie să-l parcurgă. Am reţinut totuşi din prezentarea ei, o informaţie care mi-a dat de gândit. În cadrul unui festival important, interviurile cu realizatorii filmului sunt distribuite în funcţie de data premierei în fiecare ţară. Practic, un critic care scrie pentru o publicaţie din România, ar avea destul de puţine şanse să publice un interviu de la Cannes, atunci când filmul va intra în cinema abia peste câteva luni sau dacă filmul nu are încă distribuitor în acea ţară. Relevanţa informaţiei ţine din nou de întrebarea "pentru cine scriem?", pe care o transformă în "pentru când scriem?". O cronică ar trebui publicată cât mai aproape de data lansării filmului.
Tema interviurilor i-a prilejuit criticului Pascal Mérigeau - via Andrei Ujică, prezent şi el în sală - o constatare de domeniul esteticii practice. Regizorul român a declarat că ceea ce s-ar putea numi critica tradiţională (adevărată) e acoperită nu doar de democratizarea mjloacelor de expresie critică (acum orice cinefil cu o opinie poate scrie un blog de cinema), dar şi de explozia de interviuri cu realizatorii filmelor (pornită tot de la avansul tehnologic). Pascal Mérigeau a dus ideea mai departe, afirmând ironic că asta înseamnă că orice regizor e un auteur.
În fine, o informaţie forte utilă pentru orice critic care se simte dator să facă muncă de cercetare înainte să scrie despre un film, a venit de la Cristian Mungiu. Rememorând experienţa succesului de la Cannes, regizorul a făcut o dezvăluire foarte interesantă din culisele procesului de intervievare. Sub presiunea producătorului / distribuitorului, un regizor care câştigă la un moment dat o mare notorietate îşi asumă foarte multe obligaţii de promovare a filmului şi de autopromovare. Mungiu a povestit despre interviuri maraton care durau toată ziua, la finalul cărora reuşise să-şi şlefuiască un discurs al lucrurilor care păreau bine spuse, dar dincolo de care încetase de mult să mai caute "un adevăr al filmului", să depună un efort pentru a răspunde cât mai bine la întrebarea pusă.