Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Interogînd critica de teatru. O anchetă (I)


Iulia Popovici, Liviu Ornea, Miruna Runcan, Oltiţa Cîntec

Observator Cultural, aprilie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Într-un an ce a început agitat pentru lumea teatrală din România şi care se anunţă a continua pe aceeaşi notă, începem, în acest număr, o anchetă - nu foarte lungă, doar un început de discuţie - despre fundamentele esenţiale ale celei mai disputate meserii din artele spectacolului: critica de teatru. Împreună cu o serie de profesionişti, membri ai Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru - România (AICT.ro), încercăm să răspundem, pe scurt, la cîteva întrebări de bază - ce (mai) înseamnă astăzi critica de teatru? cine, de ce şi cum face critică? -, în speranţa că această discuţie îi va antrena, pe traseu, şi pe alţi critici şi artişti. (Iulia POPOVICI).
 
Criticul, un rău necesar
Oltiţa CÎNTEC
 
Cine face critică teatrală? Toată lumea care are legături cu arta scenică. Inclusiv creatorii, care, în majoritatea lor, consideră că teatrul de calitate se limitează la ceea ce fac ei, orice altceva fiind complet neinteresant. Glumesc! Instinctul critic ţine de natura umană, profesionalizarea vine din studiu şi exerciţiu continuu. Un fenomen al criticii actuale e "democratizarea" ei, căci postările de pe reţelele de socializare, bloguri, presa online aduc diferenţe semnificative de viteză şi de impact faţă de clasicul print, dar şi de nivel de profunzime a receptării. Statisticile arată că, în Occident, unul din cinci spectatori scrie despre spectacolele pe care le-a vizionat, pe blog, Facebook, Twitter, Myspace. E un avantaj aici, în această versiune globalizată a străvechiului de bouche a l\'oreille, dar şi un dezavantaj, un semn de disoluţie a criticii. Navigînd în largul atîtor variante empirice de ecou postspectacol, în cine să mai creadă realizatorii şi publicul? Formele "populare" sînt mai degrabă impresionism de fani ori hateri, ce trebuie considerate cu măsură. Opiniile competente vin din zona practicienilor specializaţi, a experţilor care nu doar privesc spre scenă, ci şi văd ceea ce se prezintă acolo.

De ce fac critică teatrală? Pentru că îmi pasă. Simt nevoia să împărtăşesc, la bine şi la rău, cu ceilalţi. Pe de o parte, cu artiştii, cei interesaţi de feedback, dispuşi să mediteze la observaţii şi laude. Silviu Purcărete susţine că nu citeşte ce se scrie despre spectacolele sale, dar recunoaşte, cu o ironie duioasă, că "uneori, pot avea dreptate şi săracii critici". Nu poţi fi critic fără a-ţi asuma antipatizarea, respectul rece, pe care, personal, îl prefer în faţa falsităţii encomiastice şi a amicalităţii ipocrite.

Pe de altă parte, fac critică teatrală pentru a comunica cu spectatorii care au nevoie de ghidaj estetic. Cea mai importantă răsplată profesională e solicitarea unei recomandări în privinţa unui spectacol, ea confirmă că ceea ce fac(em) are utilitate publică. Iar cînd un copil, nu al meu, al unor prieteni, răspunde la întrebarea "Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?" cu "Ştiu ce mă fac! Critic de film... sau de teatru", indicînd două profesiuni omise de Ministerul Muncii din catalogul ocupaţiilor din România, înseamnă că breasla are viitor. Criticul rău şi drept e mai eficient decît criticul de... acompaniament, de escortă, mai ales în România unde, spunea Alexandru Tocilescu, "ne-ar trebui o critică de care să ne temem, măcar un pic".

Cum facem critică teatrală? Discursul critic trebuie să ţină pasul cu realităţile teatrale, să se menţină în spiritul timpului ori, în ideal, să-l devanseze împreună cu esteticile la care face referire. A fi la zi necesită o continuă reevaluare a instrumentelor de analiză critică, a formelor de expresie, o adaptare la cutumele culturale ale prezentului. Un critic "expirat" e ca un spectacol vetust, nu foloseşte nimănui.

Critica de teatru, aceea autentică, de expertiză teatrologică şi puritate deontologică, e parte a circuitului teatral pe care îl închide, nu, n-am zis bine!, pe care îl împlineşte prin apreciere. Ea îi girează teatrului rezistenţa în timp, îi garantează istoria, arhivîndu-l prin exegeză şi valorizare. Şi, "aşa cum criticii nu pot să trăiască fără noi, zicea Vlad Mugur, nici teatrul nu poate să trăiască fără critici".
 
"Din masochism"
Miruna RUNCAN
 

Pare oarecum redundant să intervin cu un răspuns în anchetă, dat fiind că în 2015 am publicat o carte despre asta, începută şi parţial publicată ca foileton exact în Observator cultural. Totuşi, cu bucuria de a participa la o dezbatere a breslei, mă voi mulţumi să răspund întrebărilor şi voi încerca, după puteri, să le împing oarecum mai departe.

O iau de la coadă la cap: critică de teatru fac, îndeobşte, oameni care s-au profesionalizat în acest sens, fie că vin dinspre studii filologice, de teatrologie, de jurnalism, de istorie ori chiar de filozofie, matematică sau drept (le-nşir, enumerîndu-mi în minte nume de critici... vii). De ce fac ei asta? Inevitabil, în condiţiile actuale din România, răspunsul imediat ar fi: "din masochism". Cum spaţiile de publicare au intrat, de un deceniu, într-o contracţie care nu pare să-şi fi atins încă limita de jos, numai o dragoste care te doare rău mai justifică practicarea acestei profesiuni. În plus, majoritatea celor care scriu o formă sau alta, ori mai multe, de critică nu trăiesc din asta, ci au şi profesiuni corelate (sînt profesori, sînt jurnalişti generalişti, sînt cercetători, secretari literari etc.), care le aduc venitul de bază. Ori sînt pensionari. Ori, pentru cei (foarte puţini) tineri, sînt masteranzi sau doctoranzi, deci încă aşteaptă o slujbă.

Ce vreau să spun aici e că "cine"-le şi "de ce?"-ul sînt importante fiindcă, tot în mod majoritar, oamenii care practică discursurile critice au motivaţii atît de profunde, că par sinucigaşe, de vreme ce alcătuiesc o categorie profesională pe care mai toată lumea vrea s-o şteargă de pe faţa pămîntului. Sigur, sînt şi persoane care încă-şi mai închipuie că statutul de critic le aduce un pic de putere, de autoritate sau de glamour. E iluzia lor, omenească, ce-i drept, dar tot iluzie.

Cît despre "cum": nu cred că diferenţele stilistice sau de evaluare reprezintă o problemă reală. Ci felul "cum" definim exerciţiul critic în România. E o definiţie greşită, pentru că e pe cît de restrictivă, pe atît de unanim împărtăşită de toată suflarea teatrală (şi chiar de o parte substanţială dintre criticii înşişi). La noi, critica de teatru pare să fie doar cronicăria, excluzînd astfel etaje întregi de demersuri critice necesare, fără de care o cultură teatrală - şi cultura unui popor în întregul ei - n-are temei, nici temelie. Această definiţie la firul ierbii şi explică, mai apoi, fenomenele mari, dar deja tradiţional româneşti: lipsa arhivelor interconectate, lipsa istoriilor teatrale, puţinătatea sintezelor şi a monografiilor, lipsa teoriei şi, la vîrf, dezinteresul tuturor structurilor de decizie (ministere, primării etc.) ori cel al şcolilor de specialitate faţă de cercetare şi documentare în întregul lor. Fiindcă, nu-i aşa, în mentalul colectiv, a cerceta nu e o activitate critică, iar a te documenta e facultativ!

Cum am mai spus aceste lucruri, pe larg, de multe alte ori, m-aş concentra, la final, pe  un alt "de ce". De ce au cultura română şi teatrul românesc în ansamblul său nevoie de critică? E limpede că au, chiar dacă se prefac că nu au una iminentă. Pentru că fără vocea descriptivă, teoretică şi evaluatoare a discursurilor critice, un  spaţiu cultural (oricare-ar fi el) n-are nici fundaţie, nici acoperiş. Un spaţiu fără fundaţie şi acoperiş s-ar autoreglementa (ce cuvînt oribil!) doar pe orizontală, pe piaţa produselor marchetizate, deci pe terenul strict al industriilor de divertisment, ca atare, prin consumul imediat. Chipsuri şi Coca-Cola, la infinit. Or, cred că ar trebui să începem, noi, criticii - şi sper sincer că ni s-ar asocia şi-o bună parte dintre artiştii de teatru înşişi -, o amplă mişcare de schimbare a mentalităţilor; de conştientizare colectivă a acestei nevoi de temei şi temeinicie a culturii teatrale româneşti.

Un comentator "din afara meseriei"
Liviu ORNEA
 
Poate e bine să definim întîi termenii. Prin "critică de teatru" înţeleg un text argumentat care analizează şi evaluează un spectacol, în toate componentele sale, cu scop de ierarhizare şi, eventual, normare (în sensul de stabilire a canonului). Exclud, aşadar, articolele teoretice, pe acelea mai degrabă promoţionale şi pe cele impresioniste, care urmăresc să transmită starea (entuziasmul, supărarea) autorului la ieşirea de la spectacol. Fac aceste delimitări pentru că, pe de o parte, sper că nimeni nu pune la îndoială nevoia de teorie şi, pe de altă parte, pentru că publicitatea şi comunicare emoţiilor nu rimează cu "critica". În consecinţă, critică de teatru fac unii critici de teatru profesionişti (aceia care argumentează) şi unii neprofesionişti, pe diverse bloguri.

Cei care practică astfel critica de teatru se adresează unor spectatori care nu merg la teatru doar ca să se distreze, unor cititori familiarizaţi cu analiza şi cu argumentarea - categorii în care intră, bineînţeles, şi oamenii de teatru, şi criticii înşişi (nutresc speranţa - naivă? - că ne citim măcar între noi).  În orice caz, se adresează unei mulţimi foarte restrînse de potenţiali cititori.

Din experienţă proprie, ştiu că, în general, oamenii de teatru, actori, regizori, scenografi, nu dau mulţi bani pe opiniile criticilor referitoare la ei - se bucură cînd îi lauzi, te consideră imbecil cînd nu ţi-a plăcut ce-au făcut. În cel mai fericit caz, sînt de acord cu tine cînd îi critici pe alţii. Oricum, n-am prea auzit de actori sau regizori care să-şi schimbe interpretarea sau  spectacolul în funcţie de opinia unui critic, chiar exprimată la cald, după premieră. Nu cred că această situaţie poate fi schimbată. Pe de altă parte, situaţia criticului de teatru e ingrată şi invită la respingere din partea participanţilor la spectacol: spre deosebire de criticul literar, care, orice ar spune unul sau altul, e scriitor, criticul de teatru nu e om de teatru (în sensul participării la facerea spectacolului), e un comentator "din afara meseriei".

Ceilalţi potenţiali cititori ai cronicii de teatru, neprofesionişti, s-ar putea împărţi în două submulţimi (nedisjuncte): unii, tot mai puţini, citesc cronici ca să se decidă la ce spectacol să meargă, alţii - ca să-şi confrunte impresiile cu cele ale unui profesionist.

Cronicile mele apar în Observator cultural. Una peste alta, nu cred că au mulţi cititori - mai mulţi, totuşi, decît cele publicate în revistele de specialitate.

Atunci, de ce scriu? În primul rînd, pentru că, asemenea, bănuiesc, multor colegi, îmi face plăcere să discut despre teatru şi, în general, să disec, să analizez, să comentez. În al doilea rînd, pentru că, oricît de realist aş fi, oricît de conştient de puţinătatea cititorilor, mă amăgesc cu gîndul că ceea ce fac e util şi că scrisul meu contribuie, cît de puţin, la înţelegerea teatrului de la noi şi la mai dreapta aşezare a valorilor. Scriu şi pentru că despre spectacolele pe care le consider bune, despre performanţele unor actori sau regizori cred că trebuie vorbit şi mă bucur de bucuria pe care sper că le-o fac scriind de bine despre ele. Cum, la fel, cred că trebuie semnalate şi neîmplinirile majore - dar nu neapărat toate rateurile, toate spectacolele mediocre: nu orice merită consemnat, critica de teatru nu e arhivistică.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer