"În primul rând, bună seară.
Mulţumesc! Da... e incredibil că sunt aici cu voi. Vreau să fiu cât pot de scurt în mulţumiri şi aşa am să fiu. Sunt scurt. Dar înainte, aş vrea să vă povestesc ce înseamnă pentru un tânăr prezenţa la o gală în care e posibil să urce pe scenă în faţa voastră. E excelent să ştii că munca ta poate fi cuantificată în acest mod. În acest fel. Că ai făcut asta, nu "bine", ci "frumos".
Am auzit poveşti. Multe. Cu ce ar putea însemna acest premiu. Unii spun: nimic. Majoritatea. Alţii spun: un pas. Iar câţiva spun: totul. Foarte puţin. Totul în acest moment, în această seară. De mâine, lumea se va solidifica treptat. Că să îl citez pe Albert. Voi fi acelaşi puştan de 22 de ani cu ochi candizi şi suflet în gât. Pentru că nu mi-e frică. Şi mi-e frică că nu mi-e frică. Nu mi-e frică de voi. Sau de mine. De nimeni şi de nimic. Doar de ziua de mâine. Care nu ştii cum te va izbi. Sau izbuti.
Multumescul meu e transmis până la Botoşani - mama, tata, unchiule, vărule, mătuşo, Atelierule, Lenuş, Gelu, Teatrule, până la Bucureşti - Andreea Vulpe, Cristina, Silvana, Vlad, Irinelor, colegi, profesori, prieteni, şi până aici la Oradea - Carla, Magi (te iubesc mult), stimate jurii şi vouă.
Să ne vedem cu bine şi la următoarea ediţie, tot în aceeaşi ipostază.
Merci!"
Nu l-am spus. L-am scris ca reacţie la câteva acţiuni facebook-iste.
A fi sau a nu fi la Gala Uniter. Aceasta este miza. Ce înseamnă? De ce e aşa? Şi doar aşa? Prieteni, eu tot ce pot să vă spun e că, pentru mine, a însemnat enorm să fiu acolo. Enorm. Şi nu a fost aşa rău. Atmosferă bună. Cuvinte preţioase. Oameni sclipitori. Discursuri lungi. Dar meritate.
Colegi, vă felicit. Pe toţi!!! Nominalizaţi şi premiaţi! Acel mâine e azi. Iar azi, e bine. E foarte, foarte bine!
Vă pupă Voicu, puştanul de 22, cu ochii can... ştiţi voi."
