Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, 2016

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sibiu, Iunie, Teatru (5) - Oameni obişnuiţi la FITS, 2016


Florian-Rareş Tileagă

iunie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Estetici, stilistici, referinţe, alegorii, metafore, registre, criterii, categorii, etc. Un mare bau-bau de chestii care ar putea speria pe oricine şi care au devenit, pentru mine cel puţin, în ultimii ani, puţinele lucruri care îmi mai trec prin cap când văd teatru. Nu fiindcă asta îmi place să fac; credeţi-mă, mi-e dor să văd şi altceva decât teatru sec, savant, dicţionăresc, lipsit de viaţă şi mesaj, a cărui unică virtute e stilistica X. Sunt tot mai sătul de teatrul de reprezentare, care vorbeşte despre sine însuşi, în loc să vorbească despre lume. Ieri, însă, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, am avut o surpriză foarte plăcută. Nu s-a întâmplat o minune, n-am văzut o capodoperă şi nu pot să zic că am rămas fără aer. Dar am văzut, în sfârşit, altceva.

Mai precis, teatru de comunicare. Şi mă uimeşte fiindcă aşa ceva se vede din ce în ce mai rar pe scenele româneşti. Şi da, recunosc că pare ciudată o asemenea distincţie între reprezentare şi comunicare, dar e perfect validă şi îi aparţine criticului de teatru Marian Popescu, în cartea sa Scenele teatrului românesc din 2004 - un studiu complet, onest, raţional, anistoric, nemilos, pe care vi-l recomand măcar pentru a vedea cum arată "chirurgia" în teatru. Cât despre spectacolul de ieri - care m-a făcut să nu-mi mai pese de tot bau-bau-ul ăla teoretic, să uit de orice criterii estetice şi care e 100% teatru de comunicare prin mesajul dur, bine spus - voi scrie mai jos.

Oameni obişnuiţi

O introducere atât de mare v-ar putea face să credeţi că vorbim despre un spectacol senzaţional. Nu e chiar aşa, dar el capătă importanţă prin simplul fapt că rar, prea rar vedem teatru atât de ancorat în viaţă şi atât de energic în intenţia sa de a da mesaje radicale. Oameni obişnuiţi înseamnă, de fapt, opt situaţii diferite, bazate pe cazuri reale din Italia şi Anglia şi România, în care opt angajaţi se revoltă împotriva abuzurilor de la locul de muncă. Sunt gata să renunţe la tot pentru dreptatea pe care ştiu că o au şi, cu toate că lupta lor împotriva corupţilor, a traficanţilor de influenţă, a marilor spălători de bani şi a micilor profitori nu este un fleac, ei merg până la capăt.

Dacă toate astea vi se par chestii hollywoodiene, cu evidente happy-end-uri şi pedepsiri de bad guys, aveţi dreptate: doar acolo finalurile sunt OK şi doar acolo vinovaţii o sfeclesc. În realitate, lucrurile stau aşa cum ştim cu toţii, iar Gianina Cărbunariu, care a preluat şi scris această realitate pentru teatru, a păstrat finalul real al fiecărui caz. Mai multe nu vă spun, mergeţi şi vedeţi cu ochii voştri ce se întâmplă în acest spectacol, în care binele trece drept rău, iar răul, drept unica metodă de supravieţuire. Adică de îmbogăţire.


Nu ştiu ce e mai enervant la spectacolul ăsta. Unu, că vezi cum oamenii buni sunt puşi la zid pentru faptul că vor să extirpe răul, că în loc să fie felicitaţi pentru etica lor simplă, nesimulată, sunt ocoliţi, scuipaţi afară de un sistem în care corectitudinea e pierdere de timp. Şi de bani. Doi, că îţi aduci aminte toate nedreptăţile pe care le-ai suportat în şcoală sau la serviciu, şi că nu ai zis nimic toţi anii ăştia, că nu ai profitat de zvâcnirea aia unică din tine, de furia justificată care te-ar fi îndemnat să spui lucrurilor pe nume şi să te răcoreşti. Trei, că poţi muri cu dreptatea în braţe şi că ai de ales între a avea un trai liniştit, nepăsător, şi o viaţă de coşmar, cu uşi închise peste tot, cu nervii la pământ şi cu sănătatea făcută praf în numele dreptăţii. Cert e că prin toate acestea, spectacolul e un pumn în stomac. Şi, spre final, un nod în gât.


Când am intrat în sală şi am văzut decorul - un paravan împins până în avanscenă, plin de sertare, cu scaune rabatabile, decupând din scenă o fâşie îngustă pentru mişcarea actorilor - mi-am zis aoleu, iată încă un spectacol care vrea să pară cool ca decor, deci un spectacol făcut fix de-asta: să surprindă şi cu asta basta. Ei bine, nu prea. Prejudecata mea n-a putut să intuiască de ce spaţiul e aşa şi ce sens are împingerea dialogurilor până aproape de public. Practic, cu fiecare nou caz - din cele opt - spaţiul se modulează rapid, practic, esenţialist, sugerând prin scaune, mici paravane şi sertăraşe, birouri, săli de şedinţă, antecamere.


Nu se pierde nici o secundă de cursivitate, totul avansează precis, cu fiecare replică. De fapt, nu există acţiune, cum s-ar crede, ci doar conversaţii. Iar ele sunt purtate cu faţa la public, pe această fâşie de scenă (o practică pe care n-o agreez de obicei, pentru că în multe spectacole e o scuză regizorală pentru a scăpa de necesitatea de a elabora mişcare scenică), soluţie care, aici, are efectul scontat. Personajele se află, astfel, într-o stare continuă de expunere, de justificare, declarare, de agresare şi apărare, într-o ipostază de frontalitate şi curaj. În plus, există un joc continuu de ieşire şi intrare în convenţie, de scene filmate cu camera video, de declaraţii la microfon, de mici cântecele şi jingle-uri parodice, apropiind, pe alocuri, spectacolul de tonalitatea unui musical şi de farmecul distanţării din teatrul lui Brecht. Nu mi-au plăcut neapărat proiecţiile de icoane, pe partea de sus a paravanului; îmi aminteau de spectacolele de examen din facultate, când n-aveam soluţii mai subtile şi mai deştepte ca să sugerăm ceva... Nu mi-a plăcut nici intrarea în poveste - cel puţin în primele minute -, totul fiind rostit prea rece, expeditiv, prea fixat în atitudini-clişeu de şef şi angajat. Dar spectacolul intră repede în poveste şi la fel de rapid şi convingător "pune carne" pe personaje, făcându-le să pară atât de autentice în răutatea / bunătatea lor, încât îţi vine să le strângi de gât / să le strângi mâna.

Vă recomand spectacolul Gianinei pentru felul în care vă va enerva, deprima şi energiza. Mai puternic decât De vânzare / For Sale şi chiar decât 20/20 - pentru care mai demult o lăudam pe regizoare ca fiind cele mai puternice ale ei -, Oameni obişnuiţi este, probabil, unul dintre cele mai eficiente şi vocale spectacole despre integritate, indiferent de graniţe şi de ţări.


Regie: Gianina Cărbunariu
Dramaturgie: Gianina Cărbunariu
Documentare video: Veioza Arte - Tania Cucoreanu & Andrei Ioniţă
Scenografie şi video: Mihai Păcurar
Distribuţie (parţial): Florin Coşuleţ; Mariana Mihu
Producţie: Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu. Spectacol realizat în cadrul proiectului Be SpectACTive!, proiect co-finanţat prin programul Europa Creativă, în care TNRS este implicat în perioada 2014-2018
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Adi Bulboacă




 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, 2016
 Toate articolele despre Oameni obişnuiţi
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2016


0 comentarii

Spacer Spacer