Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Carousel

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Palma care nu doare - Car(o)usel


Mihai Brezeanu

iunie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În 1961, un tânăr în vârstă de 18 ani pe nume Andrei Şerban era admis ca student la Actorie în cadrul Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti, la clasa profesorului Ion Finteşteanu. Trei ani mai târziu, Finteşteanu şi tânăra asistentă universitară Sanda Manu îl îndrumau către secţia de regie.

În seara zilei de 22 iunie 2016, silit de indisponibilitatea lui Şerban Gomoi, regizorul Andrei Şerban îl distribuie pe actorul Andrei Şerban în rolurile Hozlinger, Poliţist pe pământ şi în cer, Strungarul din spectacolul Carousel. Acest aproape-debut actoricesc se întâmplă în sala Liviu Ciulei, fostă Izvor, la 48 de ani de la premiera cu Iulius Cezar, debutul regizoral la Bulandra al, pe atunci, încă studentului Şerban. Decorurile acelei piese legendare erau realizate de însuşi Liviu Ciulei, directorul teatrului la acel moment.

Înarmat cu un carneţel cu coperte tari în care avea notate replicile, mişcându-se cu agilitate, îngroşând, prin ton şi gest, caracterul buf al celor trei personaje pe care le avea de întruchipat, Şerban a dat reprezentaţiei un aer straniu, aproape imposibil de analizat, dar şi de uitat. Căutând, adesea cu febrilitate, cel mai apropiat con de lumină pentru a zări mai bine cuvintele pe care urma să le rostească, nereuşind întotdeauna să se sincronizeze cu restul distribuţiei, actorul amator a părut un om coborât din altă lume, ajuns, cine ştie cum, pe scena unui teatru bucureştean, într-o seară toridă de iunie. Un fel de Gavrilescu rătăcit de imaginaţia vreunui Eliade.

Magnetismul inexplicabil al prezenţei sale scenice adaugă misterului vecin cu magia pe care Carousel-ul îl emană la fiecare vizionare. E o dezbatere veche dacă un spectacol de teatru e mai bun la primele sale reprezentaţii, pierzând apoi din vigoare şi prospeţime, sau dacă, din contră, el creşte în timp, pe măsură ce actorii îşi descoperă în profunzime rolurile şi întreaga distribuţie câştigă în omogenitate. Un răspuns definitiv şi atot-cuprinzător e pesemne imposibil de găsit, dar un caz ideal se poate, totuşi, formula. Ce e de dorit la modul absolut e ca fiecare reprezentaţie să dezvăluie, deopotrivă artiştilor, dar şi spectatorilor fideli, noi şi noi înţelesuri ale textului, să lanseze noi întrebări, să creeze noi imagini, să stârnească noi emoţii. Carousel-ul nu e deloc departe de această dorinţa cu alură de vis.

Venit la teatru mânat de curiozitatea de a-l privi pe actorul Andrei Şerban, nici n-am ştiut când spectacolul m-a furat şi atenţia mi-a fost atrasă, treptat, de formidabilul triunghi Alexandra Fasolă - Vlad Ivanov - Rodica Lazăr. Şi apoi de-a dreptul confiscată de atât de neobişnuitul cuplu format de primii doi. Palma care izbeşte, dar nu doare. Agresivitatea fizică la care bărbatul recurge atunci când frustrarea de a nu-şi putea exprima gândurile şi sentimentele ameninţă să-l înăbuşe. Instinctul femeii de a privi dincolo de gest, dincolo de vorbe, în adâncul bărbatului iubit, de a nu renunţa niciodată la adevărul propriilor sentimente, căutând, mereu, adevărul din celălalt.

Zeii pe care îi văzusem, la precedentele vizionări, ca fiind, în siajul celor din Omul cel bun din Seciuan, stupizi, înguşti, demodaţi, mi-au devenit acum dragi, i-am simţit calzi, apropiaţi, înţelepţi. Ei îi oferă lui Liliom timp, timp pentru a căuta în el însuşi sâmburele pe care Iulia l-a intuit de la bun început, timp pentru a-şi înţelege şi asuma rolul în viaţa lui, în viaţa ei, în viaţa fiicei lor, în viaţă, în general. În tot acest timp, Iulia îl aşteaptă, dar şi creşte alături de el, cultivându-i amintirea, trăindu-şi iubirea ca şi cum el ar fi mereu lângă ea, ca şi cum moartea n-ar exista decât pentru cei care îi admit existenţa.

Palma care nu doare e metafora omenescului supus greşelii, dar şi iertării. Carousel e spectacolul în care metafora capătă carne, devine reală, se lasă privită, ascultată, trăită. Reinventat seară de seară, acest real năuceşte prin prospeţime, prin familiaritate, prin generozitate. Se vorbeşte, se invocă lucruri atât de mari, de grave, de grele, pe tonuri atât de diverse, şi totuşi e vorba, de fapt, de oameni dintre cei simpli. De mine, de tine, de noi. De felul nostru de a ne privi şi înţelege, de a-i privi şi înţelege pe ceilalţi, de fidelitatea faţă de propriile noastre sentimente, de neliniştea pe care ne-o datorăm în încercarea de a trăi mereu în acord cu propria noastră natură.



 Toate articolele despre Carousel
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2016


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


Alte articole

 Îngerii din scrînciob - Carousel, Cristina Rusiecki
 Musicalul şi închisoarea-heterotopie - Marmură şi Car(o)usel la Teatrul Bulandra, Silvia Dumitrache
 (Car)o(usel) - Car(o)usel, Mihai Brezeanu
 Omul cel rău din Ivanov - Carousel, Mihai Brezeanu
 Miracolul suprafeţelor, supremaţia iluziei - Repetiţii deschise la Carousel de Andrei Şerban, Beatrice Lăpădat
 Toate articolele despre Carousel


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer