Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Prea puţin, prea lent - Schimbarea în teatrul românesc


Oltiţa Cîntec

Suplimentul de cultură, decembrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ce s-a schimbat în 25 de ani, în teatrul românesc? Prea puţin. Într-un ritm prea lent. Fără a urmări termenul mediu şi lung. Fără continuitate. Fără corelări cu alte sectoare, indicând dezinteresul legiuitorilor şi administratorilor cu putere de decizie. Unitatea de măsură temporală a politicienilor români a fost "campania electorală", iar formula preferată, amăgitul cu promisiuni ulterior ignorate. Dintre toate domeniile, în lista priorităţilor, cultura a ajuns la coada cozilor, bugetul ministerului de resort scăzând vertiginos de la un an la altul, iar artiştii, scoşi din calculele bugetare care contează. În timp ce recomandările UE vorbesc despre minimum 4% din PIB pentru cultură naţională, în România, de la 1%, în anii "buni", s-a ajuns la 0,... în anii de austeritate.

Până şi sintagma tranziţie s-a uzat de îndelungată folosire şi golire de conţinut. Aproape nimeni n-o mai foloseşte, pe bună dreptate, întrucât a tranzita înseamnă a te îndrepta spre ceva, ori culturii noastre nu-i e prea limpede unde duce drumul pe care se află. În mod paradoxal, într-un domeniu definit structural prin creativitate, acesta al artelor, care ar trebui să fie foarte dinamic, inerţia la schimbare e crescută. Modificările, atâtea cât există, au survenit mai degrabă prin natura lucrurilor, când nu s-a mai putut altfel, decât prin stategii de reformă. Totul e pe termen scurt, pe impact şi succes imediat, nu există o proiecţie strategică urmărită pas cu pas. Măsuri luate, programe începute sunt încetinite ori chiar stopate de frecventele schimbări la vârful ministerului culturii, uneori la interval de numai câteva luni de zile.

Instituţional, reţeaua teatrală din ţară conservă un model organizaţional din trecutul comunist, cu teatre finanţate de stat, de la bugetul central ori local, cu scheme de personal angajat cu contracte pe termen nedeterminat. Există două excepţii, Teatrul Naţional "Radu Stanca" Sibiu şi Teatrul Maghiar de Stat Cluj Napoca! Performanţele evidente, care le-au adus notorietate internaţională, trebuie să se datoreze şi acestei situaţii. Salarizarea bazată pe vechimea în muncă, nu pe forma artistică de moment, devine nemotivantă, mulţi artişti preferând varianta salariului mic, dar care se încasează la timp şi conferă garanţia obţinerii unui credit bancar. La nivel naţional, artiştii sunt o comunitate pestriţă, lipsită de sentimentul solidarităţii, cu sindicate practic inexistente, deci lipsită de forma organizatorică firească de apărare a drepturilor profesionale prin alarmarea guvernanţilor şi prin negociere cu ei. În condiţiile insuficienţei resurselor şi a alocării lor netransparent, breasla s-a polarizat, antagonizându-se pe relaţia cu puterea politică de care depinde în condiţiile de sărăcie bugetară.

Ca orizont artistic, premiera şi festivalurile sunt tipurile de evenimente preferate în programele teatrelor. Iar ca strategie managerială de atingere a reuşitei, goana după regizorii bine cotaţi, numele sonore care atrag publicul, aduc selecţii la festivaluri şi, eventual, premii. Atâta vreme cât standardele de performanţă ale finanţatorilor urmăresc mai ales criteriile cantitative, practicile artistice autohtone nu se vor modifica.

Instabilitatea legislativă, ambiguitatea anumitor prevederi, interpretabilitatea lor, hăţişul birocratic aduc şi mai multă ceaţă în instituţiile teatrale. Care, de pildă, îşi află bugetul la câteva luni după începutul anului în curs, îngreunând până la imposibil programarea din vreme a evenimentelor. Şi care nu au la dispoziţie o lege a sponsorizării care să stimuleze fiscal oamenii de afaceri şi să încurajeze mecenatul. Pentru liber-profesionişti şi indepedenţi, situaţia e şi mai dificilă. Sectorul teatral privat, dependent direct de finanţarea alternativă, dar care ar trebui sprijinit şi de stat, funcţionează la limita suportabilităţii financiare, în condiţiile în care nu prea există fonduri speciale, licitaţii de proiecte, iar legea sponsorizării e, cum ziceam, defectuoasă. Aşa încât, pentru a rezista, independenţilor nu le rămâne decât ori să devină comerciali, ori să creeze în condiţii improprii.

Din punct de vedere estetic, scena românească se află încă în faza de admiraţie a altor culturi teatrale, de unde se inspiră, ale cărei tendinţe le preia şi dezvoltă în variante autohtone. Nu există experiment autentic, teatrul românesc e vag cunoscut în străinătate, acolo şi atât cât e cunoscut datorând vizibilitate mai ales unor regizori români stabiliţi de multă vreme pe alte meleaguri, precum Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Helmut Stürmer, Matei Vişniec etc.; sau eforturilor insulare ale reprezentanţilor noilor generaţii de creatori, precum Gianina Cărbunariu, Peca Ştefan, Ana Mărgineanu. Absenţa sprijinului pentru cei tineri, încercarea lor de a recupera decalajul estetic faţă de restul continentului, adesea chiar faţă de celelalte ţări ale Estului sunt alte realităţi evidente. Ce ar mai fi fost obligatoriu de făcut până acum? O enciclopedie a teatrului românesc, care să ofere o imagine cuprinzătoare a trecutului şi prezentului, tradusă în limbi de circulaţie internaţională pentru a deveni resursă de informaţie. Dar cum cercetarea teatrală nu e încurajată, iniţiativele de gen lipsesc din motive de subfinanţare.

La nivelul infrastructurii, s-au pierdut multe sedii, prin retrocedare, mai ales acelea unde funcţionau teatre pentru copii şi tineret. Nu s-a construit nici un edificiu nou cu asemenea destinaţie, doar la Tg. Mureş s-a amenajat, într-un fost cinematograf, un sediu pentru Teatrul Ariel, iar la Sibiu, neobositul Constantin Chiriac luptă pentru construirea unei clădiri potrivite anvergurii instituţionale.

Rezistenţa la schimbare vine dintr-un cumul complicat de factori, printre care nevoia de stabilitate, lipsa antrenamentului în gestionarea riscului, dar şi nostalgia faţă de trecut. Privind retrospectiv, dar şi comparativ cu vecinii noştri estici, care au scăpat de comunism cam în acelaşi timp cu noi, starea teatrului românesc pare a fi încă, destul de puternic, în siajul modelului ante-'90. Pe când o reformă?

Nota LiterNet: Acest articol, scris în 2014, pare pe deplin valabil şi în acest moment.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Oltiţa Cîntec


Alte articole

 Orfeu şi Euridice ai vremurilor noastre, Oltiţa Cîntec
 Magic şi liric la McKittrick Hotel - The Strange Undoing of Prudencia Hart, Roxana Pavnotescu
 (Auto)performarea unei ficţiuni exotice şi reconversia privirii etnografice - Guillermo Gómez-Peña, Coco Fusco: The couple in a cage, Two Undiscovered Amerindians visit the West, Ana Tecar
 Exploziv de Elise Wilk în premieră la Teatrul Naţional Radiofonic, Comunicat de presă
 Pod între concepte, Octavian Neculai
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer