Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Gala Tânărului Actor HOP 2016

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De vorbă cu... (XXVII) - Ştefania Misăilă, Gala HOP, 2016


Florian-Rareş Tileagă, un interviu cu Ştefania Misăilă

august 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ştefania-Carmen Misăilă, 25 de ani, din Sfântu Gheorghe
Studii: Universitatea "Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca, secţia Actorie, promoţia 2015, clasa prof. conf. univ. dr. Miriam Cuibus
Participă la Gala HOP 2016, la secţiunea Individual, cu Hamlet: exerciţiu de fragilitate (colaj din replicile lui Hamlet, din piesa Hamlet, de William Shakespeare)


Rareş Tileagă: Cine este Ştefania?
Ştefania Misăilă: Ştefania este în primul rând om, înainte de a fi actriţă. Este o fată pistruiată, Nia, căreia îi creşte în mijlocul sufletului un vrej magic. Este o fată prin al cărui cer zboară mii de păsări cu guri ce nu grăiesc în cuvinte, păsări ce cântă în ea, din călcâie pân' la stele.

R.T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, şi cum îl vezi acum?
Ş.M.: Magie. Carne. Sânge. Şi după facultate părerea a rămas aceeaşi. Doar că acum, ca actriţă, am responsabilitatea, datoria şi obligaţia tributară faţă de teatru să îi dau înapoi ceea ce el mi-a oferit mie la prima întâlnire: magie, carne, sânge.

R.T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriţă, în cel mai bun sens.
Ş.M.: Nu am idoli sau mentori. În schimb, cred cu tărie în întâlniri. Întâlnirile sunt cele care te fac să înţelegi toate pragurile care le-ai trecut sau ai să le treci de acum încolo. Şi cele mai marcante întâlniri pentru mine, ca actriţă, au fost cu profesorii mei, Miriam Cuibus şi Miklós Bács. Şi cu actorul Matei Rotaru. Ştie el de ce.

R.T.: Povesteşte, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ţi s-a întâmplat, ca actriţă.
Ş.M.: Deocamdată, fiind la început de drum, nu pot să zic că mi s-au întâmplat multe chestii amuzante. Mai amuzante sunt întâmplările din facultate cu colegii, care sunt numai ale noastre. În schimb, mi se pare amuzant când trebuie să-mi fac floor-pattern-ul în funcţie de cuiele şi capsele lăsate pe scenă de la alte spectacole. Mă gândesc serios să investesc într-un patent. A, şi îmi plac momentele acelea din repetiţii când ne întrecem în cioace, fie ele proaste sau geniale. Alea-s momentele în care mor de râs. Şi, totuşi, stai - mi-am amintit o chestie! Eram în repetiţie pentru un spectacol muzical şi, la pauză, am uitat să-mi închid lavaliera. M-am dus în cabină, unde am vorbit aproape 10 minute cu iubitul meu la telefon, despre repetiţie; despre o anume scenă care mă tot frustra pentru că nu ieşea cum trebuie; el mi-a zis un banc porcos şi nu mai puteam de râs. Bancul porcos ne-a făcut să vorbim despre chestii mai intime şi cu atât mai porcoase, şi tot aşa. Când s-a terminat pauza, am revenit în scenă şi nu înţelegeam de ce echipa tehnică şi regizorul se tot uitau la mine ciudat şi tot mustăceau, făcând poante pe seama mea. Până când m-a lămurit un coleg, printre sughiţuri de râs. Îmi venea să intru-n pământ. Ce să fac, am râs şi eu.

R.T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
Ş.M.: Oamenii au întotdeauna anumite aşteptări pe care tu, ca actor, încerci să le îndeplineşti, într-un fel sau altul. Când păşesc pe scenă, caut să armonizez atmosfera mea interioară cu ceea ce primesc din sală. Caut să înţeleg ce vrea marea de ochi flămânzi de la mine. Caut acea experienţă magică şi sacră. Dar dacă-ţi sună telefonul, nu te iert. Respectul cere în primul rând respect.

R.T.: Crezi în aplauze?
Ş.M.: Chestia asta cu aplauzele e subiectivă. Şi e o mai mult o tradiţie europeană. Actorii lui Eugenio Barba nu ies la aplauze. La fel, nici actorii de teatru Nō. Cred în aplauze, dacă ele izvorăsc din ceva sincer şi dacă spectatorii simt acea nevoie sfâşietoare de a se descărca prin aplauze, vis-à-vis de jocul unui actor. Dar dacă se aplaudă doar de dragul aplaudatului, pentru că "aşa-i frumos, tre' să aplauzi la sfârşit", mai bine nu. Nu aplauzele îmi justifică valoarea ca artist. Vreau ca oamenii să mă aplaude cu sufletul, nu cu mâinile.

R.T.: Cât de mare este distanţa între ceea ce visezi să faci şi ceea ce faci acum?
Ş.M.: Ceea ce visez nu se poate cuantifica. Nu este palpabil. Nu este măsurabil. Nu se poate exprima în cuvinte. Ceea ce îmi doresc se schimbă întotdeauna în funcţie de experienţele pe care le am şi, la fel, şi visele se pot altera, se pot îmbogăţi sau, de ce nu, chiar muri pentru a lăsa loc altora. Eu încă mă aflu în acel moment în care învăţ să trag cu arcul. După ce voi fi deprins acest meşteşug, abia apoi voi putea începe să vânez ţinte. De la cele mai infime, la cele mai măreţe. Dar irevocabil ale mele, din mine şi pentru mine şi cred că trebuie să fiu umilă în faţa lucrurilor care mi se întâmplă, ca să pot trece mai departe spre ceva şi mai mare.

R.T.: Ce îţi place în teatrul românesc?
Ş.M.: Nu ştiu... Diversitatea, aş putea spune? Faptul că avem trupe de teatru care au un trademark al lor. La fel, şi regizori care au spart gura târgului. Dramaturgi foarte buni care scriu mult şi divers. Şi faptul că se joacă în tot felul de spaţii neconvenţionale: hambare, pivniţe, poduri, baruri, apartamente, acoperişuri, saline, lacuri etc. Asta pentru că teatrele independente au răsărit ca ciupercile după ploaie, ceea ce mă încântă enorm. Aştept cu nerăbdare oportunitatea de a juca şi în independent.

R.T.: Ce te dezamăgeşte în teatrul românesc?
Ş.M.: Faptul că încă nu reuşeşte să abordeze teme mai profunde. Şi instituţionalizarea. Mulţi se ascund în spatele ei şi stau liniştiţi, nu mai fac nimic. Îşi pierd pofta de a mai experimenta, de a instiga pe alţii spre a face ceva, îşi pierd harul şi aşteaptă următorul regizor, următorul spectacol. Mi-e silă când văd asta la unii colegi tineri de-ai mei, care şi-au pierdut tocmai acea poftă care i-a făcut să urmeze calea teatrului. Plafonarea. E foarte bine dacă reuşeşti să te angajezi într-un teatru (şi aici e altă discuţie, dar pe altă dată), dar nu e un motiv să stai liniştit. Eu caut oamenii care ar muşca din orice. Sunt puţini. Şi singură nu pot să dărâm ziduri. Cred că undeva pe drum s-a pierdut conştiinţa faptului că fiecare dintre noi suntem o rotiţă al unui mecanism mult mai mare decât noi înşine şi faţă de care avem datoria să-l hrănim.

R.T.: Ce importanţă are pentru tine critica?
Ş.M.: Nu prea citesc critică de teatru. Foarte mulţi actori îmi spun că deseori critica este parţială şi nejustă. Critica nu trebuie să impună un verdict, ci să servească drept ajutor acolo unde este nevoie de corecturi. Cred că un critic bun trebuie, înainte de toate, să fie un spectator avizat.

R.T.: Ce citeşti?
Ş.M.: Momentan, pe noptiera mea tronează următorii: Eugenio Barba, George Banu, Bohumil Hrabal, Michel Houellebecq, Isabel Allende, Marina Tzvetaeva. Şi Harry Potter. Încă îmi mai aştept scrisoarea de la Hogwarts.

R.T.: Ce altceva, în afară de teatru, îţi ocupă mintea în fiecare zi?
Ş.M.: Când îmi găsesc timp, scriu poezii. E o îndeletnicire pe care o am încă din şcoala generală. Îmi doresc ca în viitorul apropiat să public un volum. Scriu şi în română, şi în engleză. E un fel al meu de a mă vindeca. În rest, îmi testez capacităţile culinare şi, mai nou, am început să cânt jazz. Dar mai am nevoie de puţin curaj ca să o iau pe drumul ăsta.

R.T.: De ce lucruri te temi, ca actriţă?
Ş.M.: Mă tem de momentele în care cad în rutină. Mă tem de momentele în care simt că nu am imaginaţie. Mă tem de acele clipe din viaţă când ştiu că trebuie să mă reinventez. Mă tem de acele clipe când parcă nu sunt destul de vrednică pentru Artă, care este o seducătoare fără scrupule şi fără de ruşine. Mă tem de faptul că mă las uşor copleşită de emoţii şi par penibilă sau stângace. Mă tem pentru persoana iubită care mă aude noaptea, în somn, cum mă lupt cu acest Demon. Mă tem ca nu cumva, cândva, să uit cum să fiu om. Dar asta e frumos în arta noastră: faptul că ne pune faţă în faţă cu demonii noştri şi, vrei nu vrei, trebuie să le ţii piept.

R.T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simţi vie.
Ş.M.: Puterea lăuntrică. Sensibilitatea. Epuizarea. Transformarea. Acea clipă în care simt că nu mai vorbesc eu, ci pasărea din mine. Flacăra vie. Monstrul teatrului îşi cere necontenit tributul şi trebuie să fii pregătit să i-l oferi în orice clipă. Sacrificiul suprem. Asta mă fascinează.

R.T.: Ce înseamnă pentru tine expresia "să dai din coate"?
Ş.M.: Înseamnă să ai perseverenţă şi ambiţie. Unii ajung în vârf dacă ştiu să dea din coate excesiv şi dacă ştiu pe cine să calce pe creştet. Perseverenţa şi ambiţia (în sensul bun) sunt calităţi pe care cred că le am, doar că deseori aleg căi mai paşnice pentru a mă face remarcată. Un profesor de clasă ne spunea mereu că există două căi pentru a obţine ce îţi doreşti: direct sau prin învăluire. Eu am ales mereu a doua variantă. Pentru că încă am multe temeri, deşi nu mi-e frică să recunosc că îmi este frică. Cred cu tărie că un prim pas este acela de a recunoaşte că îţi este frică. E deja o luptă câştigată, deşi mulţi nu vor fi de acord cu mine.

R.T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
Ş.M.: Să se gândească bine înainte de a păşi în această lume. Teatrul este un meşteşug greu, care cere multe sacrificii. Pe toate planurile. Actoria nu se face dintr-un moft. Nu e pentru oricine. Dacă simţi că ai un prea-plin artistic de nedefinit, caută să te exprimi şi pe alte căi până să spui DA scândurii. Şi nu cred că la 18 ani ştii exact ce vrei. Nici eu nu ştiam. Încearcă să nu te minţi pe tine. Întreabă-te dacă eşti destul de copt pentru meseria asta. Întreabă-te dacă eşti dispus să renunţi la fosta viaţă pentru una nouă, pentru că actoria nu este doar o meserie; este un mod de viaţă. Spun toate astea pentru că mă doare sufletul când aud că x studenţi la actorie au renunţat după anul I sau nu merg sau întârzie la cursurile de actorie sau nu citesc cărţi de specialitate sau cărţi în general, sau nu repetă până crapă oasele în ei sau nu cunosc filme de calitate sau oameni de artă sau pictori şi tot aşa şi tot aşa. Mă opresc aici pentru că e un subiect sensibil pentru mine.

R.T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
Ş.M.: Alexandru Dabija. Silviu Purcărete. Andriy Zholdak. Lev Dodin. Tarantino. Lars von Trier. Castellucci. Doamne, cum ar fi să mă sune Castellucci? Să mai zic? Că lista e luuuuuhuhuhuuuungă!

R.T.: Cum înţelegi succesul?
Ş.M.: Ca pe ceva ce trebuie mânuit cu mare grijă. Asemeni unui păpuşar, trebuie să cunoşti cum funcţionează firele păpuşii pentru a o face să învie, trebuie să... Ce prostii spun aici? Mai simplu: succesul, cred eu, este alcătuit din căutări. Dacă toate căutările tale sunt bune, apare Dl. Succes care îţi spune "Yes! Yes! Come this way! Asta e calea!". Iar acea cale trebuie pavată cu şi mai multe căutări. Asta e important, să nu te opreşti, să nu spui că eşti mulţumit cu ce ai găsit şi că îţi ajunge. Trebuie să cauţi şi iar să cauţi şi iar şi iar şi iar să cauţi.

R.T.: Când ai început să te gândeşti serios la teatru? Şi, mai ales, de ce?
Ş.M.: Cochetam cu teatrul încă din liceu, dar n-am avut curajul să recunosc faţă de mine că vreau să mă fac actriţă. Decizia a venit mult mai târziu, eram studentă în ultimul an la altă facultate şi deja ştiam pe de rost repertoriul Teatrului Naţional din Cluj. Dar a existat un moment de o fracţiune de secundă dintr-un spectacol, cât o respiraţie, care a rezonat în mine asemeni unui cutremur şi atunci am ştiut că îmi voi rata viaţa dacă nu fac asta. A doua zi am şi început să citesc poezii în draci şi să-mi caut monoloage. Am avut nevoie doar de un imbold, fie el de orice natură.

R.T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
Ş.M.: HOP înseamnă să mă întâlnesc cu mine aşa cum nu am mai făcut-o până acum. Înseamnă trezirea unor instincte şi vise pe care le credeam de mult pierdute. Înseamnă încă un pas... Şi voi vedea pe parcurs ce înseamnă acest pas... Deocamdată, important e că am zis HOP şi am sărit gardul!




 Toate articolele despre Gala Tânărului Actor HOP 2016


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă
 Alte articole de Ştefania Misăilă


Alte articole

 Laureaţii Galei Tânărului Actor HOP, 2016, Comunicat de presă
 Una-alta despre HOP. A treia zi - Gala HOP, 2016, Florian-Rareş Tileagă
 Una-alta despre HOP. A doua zi - Gala HOP, 2016, Florian-Rareş Tileagă
 Una-alta despre HOP. Prima zi - Gala HOP, 2016, Florian-Rareş Tileagă
 De vorbă cu... (XXX) - Bács Miklós, Gala HOP, 2016, Florian-Rareş Tileagă, un interviu cu Miklós Bács
 Toate articolele despre Gala Tânărului Actor HOP 2016


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer