Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Inimi cicatrizate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ironia durerii - Inimi cicatrizate


Georgia Moraru

noiembrie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Aşa cum ne-a obişnuit Radu Jude în Aferim!, noul său cinema se bazează pe intertextualitate şi pe legătura permanentă dintre arte. Şi nu doar fiindcă scenariul pe care-l semnează e bazat pe romanul Inimi cicatrizate scris de Max Blecher, ci pentru că el creează o atmosferă în care trimiterile spre diverse momente cultural-artistice ale istoriei sunt observabile. Unele dintre acestea au un aer subtil, greu de prins din prima, altele devin clare în chiar momentul când apar.

În discutarea unui film ca acesta, putem fi predispuşi să facem o paralelă carte-film. Totuşi, ne vom abate de la o astfel de comparaţie, din raţiuni care includ şi faptul că cele două medii dispun şi folosesc limbaje care au multe aspecte diferite. E absurdă orice clasificare comună a cinemaului şi literaturii: fiecare dispune de tehnici proprii. Tocmai în acest spirit, Jude se îndepărtează pe parcurs şi la un anumit nivel de romanul de inspiraţie; de pildă, anunţă încă de la început că demersul său este o adaptare liberă după scrierile blecheriene.  Prin acest deziderat, el îşi ia libertatea să adauge sau să ocolească fragmente şi detalii. Astfel, există momente sau elemente ce nu apar în romanele scriitorului interbelic şi totuşi sunt cuprinse în film.

Inimi cicatrizate e plin de intertextualitate, dar asta nu înseamnă că punctele sale forte sunt toate condensate aici. Un aspect care surprinde este teatralitatea personajelor, asumată la nivel regizoral.

În privinţa limbajului, Jude caută livrescul. Personajul principal, interpretat de Lucian Teodor Rus, este poate cel mai clar exemplu în acest sens: exprimarea lui devine o formă exclusivă de oferire a informaţiei, de căutare a alinierii la epocă. El vorbeşte mereu despre şi din revistele vremii, caută replici de agăţat sexul feminin inspirate din poezie. În acelaşi timp, Emanuel adoptă vulgaritatea ca marcă a tinereţii şi voluptăţii sale. Această dinamică între livresc şi vulgar reprezintă un element de fineţe al discursului adoptat de Jude şi contaminează întreg filmul.

Mizanscena bine pusă la punct este şi ea o marcă a regizorului. Sanatoriul, strada, trăsura, casa iubitei, toate au un aer al vremurilor şi completează situaţia şi starea personajelor. La fel ca în Aferim!, spaţiul vorbeşte. Una din trimiterile evidente, către pictura lui Rembrandt (Lecţia de anatomie a doctorului Tulp), se legitimează drept o aluzie ce pare mai degrabă ironică decât reverenţioasă. Când protagonistul suferă fizic, fiind împachetat în ghips, doctorul (Şerban Pavlu) ascultă muzică de cameră şi oferă indicaţii celui care îl manevrează pe pacient, în timp ce face small talk cu asistenta. Acest refuz uşor-jucăuş pe care Jude îl face dramatismului, devierea spre ironie, oferă filmului o tuşă de falsitate.

Alegerea intertitlurilor sub formă de cartoane ce prezintă adesea psihologia personajului, cu toată asumarea lor, cu aluzia către filmul mut, rămân o cale facilă de a oferi fluiditate. Uneori situat la început sau final de capitol, intertitlul explică anumite lucruri, evenimente, omise în blocul filmului.

Personajele vorbesc ca la teatru. Reprezentativă este secvenţa în care Solange (Ivana Mladenovic) se ridică din patul conjugal şi spune poezii, corporal jucând zborul. Textul scenariului are prin urmare elemente de superficialitate, e deseori lipsit de adâncime. Ca om, Emanuel este cât se poate de simplu. Scrie poezii, se îndrăgosteşte, regretă anii pierduţi de facultate. Totuşi, pasiunea nu îi este palpabilă, aşa cum nici construcţia personajului lui nu prinde pe parcurs o prea vizibilă adâncime. Mai multă profunzime demonstrează Ilinca Hărnuţ prin personajul ei Isa. Ea glumeşte încă de la prima întâlnire cu Emanuel, pe urmă caracterul ei se dezvoltă, în timp ce încearcă să îşi ascundă suferinţa profundă - e un joc al aparenţelor, în cadrul căruia caută să disimuleze. Devine pe măsură ce filmul e derulat un personaj stratificat, aşa cum în cazul Emanuel nu se reuşeşte.

Succesul înregistrat de film la Locarno e de bun augur pentru un regizor aflat într-o permanentă căutare a noi forme de exprimare. Cu toate posibilele neajunsuri, Inimi cicatrizate demonstrează încă o dată că Radu Jude e un inovator în cinemaul românesc.







 Toate articolele despre Inimi cicatrizate
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj, 2016


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Georgia Moraru


Alte articole

 Gânduri pe marginea unui film - Inimi cicatrizate, Marian Rădulescu
 Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - Inimi cicatrizate, Marian Rădulescu
 În spatele vitrinei morţii - Inimi cicatrizate, Maria Ruxandra Burcescu
 Inimi cicatrizate câştigă Premiul special al juriului la Locarno!, Comunicat de presă
 Inimi cicatrizate - un candidat serios pentru Leopardul de Aur, 2016, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Inimi cicatrizate


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer