Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2017

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

19,5 minute - Discriminarea răneşte! - Grădiniţa & Şcoala & Spitalul


Iulia Hossu

iulie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Când eram mic - abia ne mutaserăm în Craiova şi încă nu pricepeam de ce nu se prea jucau copiii cu mine -, mama îmi tot spunea o poveste cu un urs brun care a ajuns în ţara urşilor albi. Pe scurt, ursul brun nu prea a fost apreciat acolo din cauza diferenţelor de pigment şi a rasismului sistemic. A dovedit însă că era de treabă, a prestat cu muncă şi, până la urmă, urşii albi l-au acceptat la ei în şatră. La sfârşit se lăsa cu un cântecel." (Valeriu Nicolae, Week-end cu mama, Dilema veche, nr. 638, 12-18 mai 2016)
"Efectul negativ a fost nesiguranţa. Nu am ştiut nicicând dacă sunt îndeajuns de bun. Nu am fost nicicând sigur dacă voi fi sau nu acceptat ca fiind îndeajuns de deştept, de profesionist sau de român. Nu mi-am dat seama dacă trebuie să mai încerc sau să mă opresc din a încerca. Nu am ştiut de multe ori dacă evaluarea mea a fost una bazată pe culoarea pielii sau pe ceea ce ştiam sau ceea ce am făcut." (Valeriu Nicolae, Auraş, Dilema veche, nr. 686, 13-19 aprilie 2017)

Refuz să accept în apropierea mea oameni care judecă calitatea unui individ prin prisma apartenenţei etnice sau a altor caracteristici de acest tip. Pur şi simplu nu mă interesează etnia în relaţiile interumane. Nu cred că cineva, doar prin identitatea sa etnică, ar putea fi mai bun sau mai rău ca om. În acelaşi timp însă nu pot să nu realizez cât de des, în realitatea cotidiană a tuturor, detaliile unui destin pot fi determinate de acest fel de amănunte. Însă vreau să cred că, dacă am fi puşi, măcar din timp în timp, să reflectăm asupra existenţei alterităţii, fiecare dintre noi am realiza cât suntem de nepăsători faţă de ceilalţi şi ce mult ar putea însemna pentru oricine să nu fie tratat ca diferit.

Am ales să scriu despre cele trei docu-drame ale campaniei UNICEF - Discriminarea răneşte, Grădiniţa, Şcoala şi Spitalul -, pentru că sunt mai mult decât interesată de modul în care romii sunt reprezentaţi în filme, documentare şi mass-media. Poate că în urmă cu 15 ani nu aş fi fost atât de atentă la acest lucru, dar îmi place să cred că am mai învăţat ceva între timp şi că acum ştiu cât de uşor poţi face rău cu cele mai bune intenţii. Adesea o imagine rămâne mult mai mult în mintea privitorului decât un cuvânt scris. Din păcate, am văzut în ultimii ani destule documentare care nu fac decât să întărească la nivelul opiniei publice toate stereotipiile care au existat vreodată despre acest grup etnic (sau să construiască altele), dar şi, chiar mai grav, faptul că realizatorii nici măcar nu-şi dau seama că fac asta. Din fericire, nu este cazul materialelor realizate de Marius Olteanu sub egida UNICEF.

Şi totuşi, de ce să vedeţi aceste scurte filme? Pentru că ele vă vor oferi o imagine destul de apropiată de ceea ce înseamnă să fii rom în România. Un rom obişnuit trebuie să muncească cel puţin dublu pentru a arăta că merită să fie considerat om sau pentru a avea dreptul la ceea ce se presupune că toţi oamenii au - acces la educaţie ori acces la serviciile de sănătate. În aceste imagini veţi vedea cu ce se confruntă majoritatea romilor în viaţa cotidiană. Şi, fiţi convinşi, aceştia sunt majoritatea şi nu cei prezentaţi atât de des ca fiind exoticii romi ce-şi căsătoresc timpuriu fetele, au bani gârlă, iar singura lor preocupare este de a dansa şi a cânta pe ritmuri cu influenţe orientale.

Încerc mereu să găsesc calea de mijloc atunci când am de judecat o situaţie. Nu văd cum dreptatea s-ar afla vreodată doar într-o parte sau alta şi nu înţeleg cum unii oameni pot fi atât de siguri că deţin supremul adevăr. Aşadar, nu am să spun că ceea ce a prezentat Marius Olteanu în scurtmetrajele sale este o oglindire perfectă a realităţii (deşi scenariile pleacă de la cazuri soluţionate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării), dar am să vă îndemn să citiţi articolele lui Valeriu Nicolae, apoi să priviţi docu-dramele despre care voi scrie în continuare şi să ajungeţi la propria concluzie. Cred că acest traseu vă va oferi o imagine destul de exactă a situaţiilor cu care se confruntă romii zilnic.

Atunci când vă veţi uita la Grădiniţa, încercaţi să aveţi în minte câteva detalii pe care le-am aflat la rândul meu din bunăvoinţa lui Marius Olteanu. Rebeca este o fetiţă romă ce trăieşte în ghetoul din Ferentari. Un copil ce înţelege tot şi, aşa cum o descrie regizorul, "un copil maturizat înainte de vreme, pe care viaţa îl mătură dintr-o parte în alta". La doar 8 ani are deja o experienţă cât pentru o viaţă: tatăl a părăsit-o pe ea şi pe cei şase fraţi, mama este la închisoare, iar bunica are grijă de ei. Aşadar puteţi privi acest film ca fiind o ficţiune - din păcate, însă, pentru Rebeca acestea sunt fragmente de viaţă cotidiană.

Grădiniţa (6 min 34 secunde)


Pentru o perioadă de timp m-am gândit că discriminarea de acest tip se petrece doar în spaţiul grădiniţelor de stat, acolo unde, teoretic, toţi copiii au acces. Spun teoretic, deoarece copiii intră în baza punctajelor acumulate de părinţi luând în calcul criterii precum domiciliu stabil, locul de muncă al părinţilor şi alte variabile de acest tip. Ce se întâmplă dacă o parte din copiii romi adună punctajul şi prind un loc în grădiniţă? Scenariul des întâlnit, confirmat de nenumărate studii, este că majoritatea au parte de un tratament diferit. Cei implicaţi în procesul de educaţie susţin că acest tratament este justificat de cele mai multe ori de existenţa unor nevoi diferite. Din păcate însă, observaţiile din teren îmi spun că acestea sunt adesea predefinite în baza apartenenţei etnice şi filtrate printr-o serie de stereotipii. Ceea ce am văzut în Grădiniţa îmi arată că toate scenariile deja întâlnite, din păcate, sunt valabile şi pentru sistemul privat. Evident, m-aţi putea întreba de ce aş fi avut mai multe aşteptări de la sistemul privat decât de la cel de stat. Este simplu: pentru că toţi părinţii pe care-i cunosc şi îşi permit să-şi ducă copilul la o grădiniţă privată îmi schiţează aceeaşi alternativă. Un sistem mult mai bine pus la punct, cadre didactice de valoare, o pedagogie modernă adaptată societăţii actuale. Cazul Rebecăi m-a făcut să mă întreb: de ce să construieşti un sistem alternativ de educaţie care nu face decât să reproducă aceleaşi stereotipii? Ce-i învăţăm noi pe aceşti copii? Că ne este permis să facem ierarhii în baza etniei?

Dacă mă întrebaţi pe mine, cele trei motive invocate de către direcţiune pentru a nu o mai primi pe fetiţă la grădiniţă - neplata taxei la timp (dar care totuşi s-a făcut), faptul că Rebeca comunică foarte greu şi că a lipsit de la programul zilnic obişnuit - sunt doar un pretext. Spun acest lucru deoarece discuţia ne relevă şi alte motive asupra cărora simt că e nevoie să mă opresc puţin.

Se pare că Rebeca vine în fiecare zi îmbrăcată la fel... O apropiată, profesoară într-un sat de lângă Cluj, mi-a povestit acelaşi lucru despre o fetiţă romă din clasa ei. O elevă silitoare, bună, munceşte dublu faţă de ceilalţi, doar că mai lipseşte atunci când bunica îi spală hainele şi acestea nu apucă să se usuce. Deci, da, aceasta este realitatea României - încă mai există copii care nu au decât un rând de haine!

Ascult, sunt deschisă, dar nu se mai poate face nimic (cu alte cuvinte, decizia a fost luată) - continuă reprezentanta grădiniţei. Duceţi-o la o grădiniţă mai potrivită pentru ea, cu copii ca ea. E mai bine pentru ea! În traducere pentru toată lumea, segregare. Vă întreb, oare nu aceasta, în mare măsură, a dus la realitatea care există azi?

Cu siguranţă nu am spus-o eu prima, dar subscriu acestei idei: copiii romi sunt victimele unei discriminări sistematice. Există o serie de strategii de izolare a acestora care se petrec în tăcere şi despre care nu vorbim prea des... E adevărat, unele sunt cauzate şi de un sistem deficitar care îi afectează pe toţi copiii, romi sau neromi: bani puţini pentru investiţii în clădiri şi materiale didactice; cadre insuficient plătite sau specializate; legislaţie care se schimbă de la un an la altul etc. Însă dincolo de acest sistem există oamenii. Şi oricât am încercat să găsesc argumente pro şi contra acestei idei, nu am cum să nu o formulez - oamenii sunt agenţii discriminării care răneşte, şi nu sistemul. Iar în acest sens, cred că primele schimbări trebuie să le facem în noi, în fiecare.

Celelalte două docu-drame, Şcoala şi Spitalul, au scenarii la fel de fel de bine realizate. Puteţi intui din titluri cadrul în care se petrec. A mai rămas oare un loc vital din viaţa cotidiană neexplorat? Cu siguranţă, dar acestea sunt trei spaţii de neocolit în existenţa şi dezvoltarea oricărui individ.

Şcoala (7 min)


Cum deja aţi putut observa în primul scurtmetraj, regizorul a optat pentru actori amatori. Ce a adus în plus acest detaliu? După cum spune şi Marius Olteanu, adesea aceşti oameni şi-au adus aportul prin replici desprinse din experienţele personale. Din punctul meu de vedere, un atu câştigat. Remarc în acest sens şi preocuparea autorului pentru a transpune în film cât mai autentic detalii din vieţile acestor oameni.

Expresia romilor nu le place şcoala o aud atât de des în diferite contexte, încât aproape nici nu mă mir că oamenii o preiau fără a o chestiona. Asta nu înseamnă că o pot accepta. Nu etnia îi predispune pe unii copii spre a fi mai deschişi faţă de învăţătură! Există însă o serie de factori care pot determina un copil să se apropie de şcoală cu drag: un mediu plăcut, condiţii decente, profesori cu experienţă pedagogică sau pur şi simplu dedicaţi acestor copii, suport oferit de întreaga societate pentru ca aceşti copii să aibă acces la o educaţie de calitate. Dar şi multe altele. Fiecare copil ce va beneficia de toate acestea va avea o şansă în plus la un trai decent. Un trai decent pentru el va însemna enorm pentru toţi cei care vor veni după el. Un astfel de scenariu nu pare însă probabil pentru mulţi copii romi. Încă avem şcoli în care povestea din acest film nu e ficţiune.

Spitalul (5 min 15 secunde)


Vizionaţi Spitalul păstrând în minte primele două episoade. Cred că aici lucrurile sunt deja aşezate într-o oarecare ordine şi vă va veni mult mai uşor exerciţiul de empatie. V-aţi trezit vreodată pe culoarele spitalelor gândindu-vă la cine să apelaţi pentru ca cel drag vouă să aibă acces la un medic specialist şi la cele mai bune servicii? Atunci încercaţi pentru un moment să vedeţi cum arată acelaşi episod pentru un rom... s-ar putea să vă daţi seama că situaţia dvs. nu este dintre cele mai indezirabile.

Povestea lui Valeriu Nicolae se termină cu un cântecel. La rândul său, el luptă pentru ca poveştile altor copii romi să se termine la fel. Însă, din păcate, nu multe dintre ele sfârşesc în această notă. În comunităţile în care am făcut cercetare am fost martoră a nenumărate episoade similare celor din cele trei filme. Cred că am scris prea puţin despre asta până acum. Şi când o fac, ştiu că impactul nu este acelaşi cu cel al unui material vizual. Aşadar, aceste docu-drame sunt pentru mine un prilej de a împărtăşi cu voi ceea ce, poate, adesea rămâne notat doar în jurnalul meu de teren. Iar speranţa mea este că veţi încerca să nu fiţi nepăsători faţă de acest subiect. Este unul important, care cred că priveşte întreaga societate românească, şi cel mai mult pe noi, majoritarii. E drept, poate uneori vă va pune în situaţii incomode, dar cred că pe termen lung veţi constata cât de mult contează pentru sănătatea şi normalitatea societăţii în care trăim cu toţii.

De ce am folosit 19,5 minute în titlul acestui articol? Pentru că v-a luat exact 18,5 minute să vedeţi toate cele trei materiale şi vă va lua circa 1 minut să le distribuiţi la rândul vostru altora. Cât mai rămâne pentru a vă gândi la ele, să le discutaţi cu cei cu care vă veţi întâlni, cu prietenii, asta depinde de voi, de fiecare. Eu nu pot decât spera că veţi adăuga cât mai multe minute acestor 19,5 iniţiale.

Notă: Am înţeles de la reprezentanţii UNICEF că aceste docu-drame au fost deja prezentate în premieră în cadrul TIFF 2017 şi vor fi difuzate pe o serie de alte canale: emisiuni TV, evenimente publice, dezbateri, în cadrul unor cursuri universitare şi sesiuni de formare pe tema discriminării. Chiar şi aşa, îndemnul meu este să vă alăturaţi acestei campanii şi să le distribuiţi la rândul vostru - merită să ajungă la cât mai mulţi oameni.

Descarcă broşura TIFF 2017 aici..






 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Iulia Hossu


Alte articole

 Despre noi şi cei de lângă noi - Testről és lélekről / Despre trup şi suflet, Andrei Vornicu
 Şi ciutele se-mpuşcă, nu-i aşa? - Testről és lélekről / Despre trup şi suflet, Marian Rădulescu
 Simetrii şi contemplare - Testről és lélekről / Despre trup şi suflet, Marian Rădulescu
 Ne vedem la noapte - Testről és lélekről / Despre trup şi suflet, Cristina Zaharia
 Modest - Truman, Ion Indolean
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer