Anda Ionaş: Cum ai ajuns la acest subiect? Ştiu că ai făcut anterior acestui film o serie de documentare scurte pe teme de mediu. Există vreo legătură între acţiunea din Doar o răsuflare, care se petrece în Copşa Mică şi scurtmetrajele de dinaintea sa?
Monica Lăzurean-Gorgan: Într-o anumită măsură. A trebuit să fac trei documentare de scurtmetraj de mediu pentru o fundaţie şi unul din subiecte am vrut să-l filmez în Copşa Mică. Ştiam că este un oraş foarte poluat. Am ajuns în 2009, exact când fabrica s-a închis şi am vrut să spun povestea prin oamenii care au lucrat acolo, să observ impactul pe care aceasta l-a avut asupra familiei şi a copiilor. Am întâlnit în jur de 30 de familii, iar când am ajuns la familia Sicrea şi la Dobrin, am simţit imediat că ei sunt cei cu care aş vrea să stau, să filmez mai mult. Nu m-am gândit că va dura şapte ani.
A.I.: Ce anume te-a atras? Au fost ei mai deschişi sau ai simţit că ai găsit un subiect mai interesant decât în celelalte cazuri?
M.L-G.: M-au atras contradicţiile pe care capul familiei, ca să zic aşa, le ducea cu el. Acum, general vorbind, există contradicţii în fiecare din noi şi evident că aveam o doză mai mică sau mai mare de ipocrizie când ziceam că noi aveam nişte principii sănătoase şi numai pe alea le urmărim. De fapt ne mulăm, ne schimbăm sau ne contraziceam de la o situaţie la alta. Aici m-au atras mai multe contradicţii, care sunt de fapt majore pentru o fiinţă umană, pentru conştiinţa noastră. Pe de o parte, tata voia să se redeschidă fabrica, să pună mâncare pe masă (e o zonă săracă, era cam singura sursă de venit), iar pe de altă parte, fabrica asta a poluat peste normele admise şi a produs multe nenorociri fizice, multă boală în comunitate. Dobrin, fiind un om religios, aştepta un miracol ca fiica sa cea mică să înceapă să meargă şi credea că acest miracol nu se va întâmpla doar când vrea Dumnezeu, ci când credinţa lui, a soţiei lui şi a copiilor va fi îndeajuns de puternică pentru ca Dumnezeu să facă această mişcare. Aceste contradicţii mi s-au părut puternice şi atunci am vrut să urmăresc mai mult deciziile tatălui şi direcţia în care merge el.
A.I.: Pe parcursul celor şapte ani, cât au durat filmările, ai devenit prietenă apropiată a familiei. În ce măsură ai reuşit să rămâi imparţială? Este posibil ca în documentar să fii observatorul invizibil care redă obiectiv faptele?
M.L-G.: Da, am devenit apropiată şi ne înţelegem foarte bine, ei au prins încredere în mine, deci am avut un acces bun şi nelimitat la această familie. dar nu am încercat să obţin o filmare neutră. Nu cred că există aşa ceva şi nu sunt de acord cu genul acesta de graniţe. Nu aş vrea să am ipocrizia să spun "eu doar am filmat". Multe secvenţe le-am filmat într-o cameră întunecoasă pe care ei nu o foloseau şi uitau de multe ori de noi, dar în niciun caz nu am fost musca de pe perete. Prezenţa ta în familie, fără cameră, îl schimbă pe om, iar apoi dacă mai aduci şi o cameră, realitatea este de atâtea ori alienată că nu mai poţi să spui că asta e realitatea. Aceasta e pe de o parte realitatea pe care oamenii filmaţi au vrut să mi-o arate mie, şi pe de altă parte, este filmul pe care eu am vrut să-l fac.
A.I.: Dar ce influenţă crezi că ai avut tu asupra acestor oameni şi în ce fel te-au influenţat ei pe tine?
M.L-G.: Da, asta-i o întrebare bună, pe care n-am primit-o foarte des... Vrând-nevrând ne influenţăm unii pe alţii şi mai ales pe termen foarte lung, chiar dacă n-am stat efectiv acolo. Veneam, plecam...
A.I.: Ai avut nişte întrebări, dileme...?
M.L-G.:... Multe... Am avut foarte multe frământări morale, personale, deontologice, până să găsesc un răspuns cu care să dorm noaptea. A fost un proces foarte important pentru mine. Sunt foarte bucuroasă că am trecut prin el. Acum, o grămadă de frământări mi se par puerile. Găsirea pe parcurs a răspunsului m-a schimbat, mi-a deschis mintea. Asta pe de o parte, şi pe de altă parte, cred că s-au deschis şi ei. Am avut şi foarte multe discuţii despre religie. Eu le-am zis de la bun început că-mi este foarte dragă religia baptistă. Am mers toate duminicile, toate vacanţele la adunare, la biserică, cu bunica mea, dar nu sunt acum acolo. M-a surprins când a mers Dobrin în vizită la doctorul Bălin (e în film secvenţa) şi l-a întrebat "Credeţi cumva că faptul că am lucrat eu în fabrică, atâţia ani, are ceva de-a face cu boala fetiţei?". Eu am tot citit ce efect au pe termen lung cadmiul şi plumbul, cum afectează corpul, fătul. Multe studii americane spun că s-ar putea să existe o legătură directă între expunerea pe termen lung la cadmiu şi apariţia în făt a unei malformaţii congenitale. În România nu s-a demonstrat nimic, pentru că nimeni nu avea interes să bage bani în a studia cazuri medicale din Copşa. Mie mi-a fost atât de greu să-i spun "Dobrine, uite ce am citit eu pe net..."
A.I.: Deci nu i-ai spus nimic despre asta, dar s-a gândit el...
M.L-G.: Nu, nu i-am spus, dar a simţit că eu îl întrebam foarte mult despre fabrică. "Cum a fost atunci?" "Dar de ce te-a durut piciorul?". Vedea un gen de legătură, dar l-am simţit că neagă la început. Spunea că a poluat, dar nu e atât de rău.
A.I.: Este aici un balans foarte interesant între dorinţa lui de redeschidere a fabricii pentru a avea ce pune copiilor pe masă şi riscurile la care se supuneau cu toţii.
M.L-G.: Eu îi spuneam doar "Nu înţeleg, Dobrine!" Simţeam că e o zonă inconfortabilă pentru el şi nu dezvoltam foarte mult, dar mă gândeam "Cum să vrea asta?". Acum însă înţeleg foarte bine.
A.I.: Ei s-au născut acolo, au crescut şi nu aveau alternativă...
M.L-G.: Nu aveau. Pentru noi însă e foarte simplu să zicem: "Hai! Ne facem bagajele şi plecăm!"
A.I.: De ce au durat atât de mult filmările? Îmi imaginez că puteai să surprinzi problematica religioasă şi cea socială (închiderea fabricii) încă dintru început. Ce te-a îndemnat să filmezi în continuare?
M.L-G.: Chiar atunci, în 2009, se spunea că fabrica se va redeschide şi voiam să aştept momentul. N-a mai venit, dar oricum pe mine contradicţiile, dilemele tatălui mă ţineau. Nu mi-am propus să filmez timp de şapte ani, dar după aproximativ trei ani, am simţit că este o dinamică în familie, că se schimbă nişte forţe acolo.
A.I.: Odată cu creşterea copiilor, filmul începe să dea impresia de "coming of age". Cei doi fraţi mai mari încep să se distanţeze de valorile religioase ale tatălui...
M.L-G.: Da, asta am vrut să surprind.
A.I.: Lucrezi în prezent la un documentar despre tăierile ilegale de păduri. Ce poţi să ne spui despre acest proiect? Când va apărea?
M.L-G.: Eu sper că în 2017 pe vremea asta. Dacă ar fi fost după mine, ar fi apărut mult mai devreme, pentru că l-am început în 2011. Am făcut research-ul singură. M-am trezit că fac un fel de jurnalism de investigaţie şi din cauza asta a fost la început greu. Pe scurt, e o coproducţie cu Austria şi Germania. Pe de o parte, asta îmi aduce dimensiunea internaţională pe care o voiam de la bun început, pe de altă parte, îmi încetineşte procesul, luarea unor decizii. Personajul principal este Alexander von Bismarck, stră-stră-strănepotul lui Otto von Bismarck, cetăţean german şi american, care acum trăieşte în America şi care e preşedintele unui ONG specializat pe căutarea de dovezi despre comerţul ilegal cu lemn. Omul ăsta nu mai fusese niciodată în România. Nu s-a uitat până acum către Europa, ci doar către Asia şi Africa şi după prima vizită în România a spus "OK. It's my next case." Am încercat să fim low profile, până când am făcut publice filmările undercover dintr-o fabrică din România. Decizia a fost a lui Alexander von Bismarck. Era contextul politic, când preşedintele Iohannis a trimis spre reexaminare în Parlament noul cod silvic, prin care s-ar fi limitat achiziţia sau procesarea de către marile companii a lemnului total românesc doar la 30%, nu la 50% cum este acum. Atunci am simţit că e nevoie de o presiune şi am scos filmările astea undercover şi a fost foarte ok, pentru că o săptămână mai târziu, pe 9 mai 2015 au fost peste 4.000 de oameni în stradă în Bucureşti şi în paralel în 20 de oraşe din România. Ideea filmului a fost ca un stand-up. Am făcut-o pentru o cauză şi de-asta am şi vrut să aibă o dimensiune internaţională, pentru că dacă făceam încă un film doar la nivel naţional, nu era nicio presiune, iar Alexander von Bismarck este specializat şi pe îmbunătăţirea legislaţiei la nivel european în această privinţă.
