Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Wedding Crashers

Bunăvoinţă - The Wedding Crashers


Andrei Gorzo

Dilema Veche, octombrie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
P. G. Wodehouse are o povestire în care Bertie Wooster, alături de cîţiva prieteni la fel de neisprăviţi ca el şi, bineînţeles, de valetul Jeeves, luptă împotriva plictiselii de la ţară punînd pe picioare o mică agenţie de pariuri. Obiectul de activitate este predica duminicală: care dintre vicarii din cele zece parohii învecinate va veni cu cea mai lungă? Cîştigă Jeeves, al cărui favorit le recomandă enoriaşilor să se aibă ca fraţii şi o ţine aşa 45 de minute (multe din ele dedicate „vieţii de familie a asirienilor timpurii"). Bucuria e mare.

Mi-am amintit de ea cînd i-am văzut pe Owen Wilson şi Vince Vaughn - vedetele comediei The Wedding Crashers / Spărgătorii de nunţi - autoinvitîndu-se cu nonşalanţă la o cununie religioasă şi apucîndu-se să parieze ce va citi preotul. Epistola către romani? Întîia epistolă către corinteni? Bingo! În primul sfert de oră al filmului, îi tot vedem intrînd în biserici, sinagogi şi temple; îi vedem la nunţi în stil italian, irlandez şi indian; îi vedem prezentîndu-se de fiecare dată cu nume asortate la ocazie (Epstein şi Schwarz, O'Cutare şi O'Cutărică), fără să trezească vreo bănuială. Scopul lor nu este subversiunea, şi cu atît mai puţin sabotajul (deşi, dat fiind faptul că se ocupă cu medierea divorţurilor, au anumite rezerve faţă de instituţia mariajului). Scopul lor e distracţia. Dintre toţi nuntaşii, ei sînt cei care împart în dreapta şi în stînga cele mai multe pupături; ei sînt cei care deschid cele mai multe sticle de şampanie; ei sînt cei mai atenţi cu copiii şi băbuţele - aceasta fiind cea mai bună cale de a atrage atenţia femeilor singure; în fine, ei sînt cei care în nici un caz n-or să plece de la nuntă fără să fi făcut sex. Bucurie mare. Pentru spectator, bucuria ireverenţei creşte pe toată durata acestei lungi secvenţe de montaj, pînă cînd se transformă (ca la Wodehouse) în ceva mult mai glorios - o adevărată viziune a concordiei universale promovate intens de doi cretini pe care nu i-a invitat nimeni.

Şi atunci mi s-a făcut frică: mă simţeam prea bine; eroii filmului se simţeau prea bine; or ştim cu toţii - aceia dintre noi care mergem în continuare la comedii hollywodiene - ce se întîmplă de obicei, în zilele noastre, cu eroii care se comportă iresponsabil, care nu au nimic sfînt. Viaţa Le Dă O Lecţie. Li Se Arată Adevăratele Valori. Iar eu mă întreb: de ce naiba? Oare n-ar trebui să scrie negru pe alb în fişa postului tău de autor comic (aşa cum ai moştenit-o de la Billy Wilder) că nu ai nimic sfînt (sau, mai corect, că eşti dispus să treci tot ce ai mai sfînt prin proba de foc a comediei)? Dar, pînă una-alta, Billy Wilder e mort, comedia hollywoodiană e aşa cum e, iar noi am învăţat să ne socotim mulţumiţi dacă apucăm să rîdem de zece ori pînă cînd se înmoaie. Aşadar: atunci cînd ditamai Secretarul Trezoreriei (Christopher Walken) îşi mărită una dintre cele trei fete, eroii noştri nu pot să lipsească. Unul din ei (Vaughn) o invită pe una din cele două fete rămase la o plimbare mai lungă şi află tardiv că înainte de plimbare ea fusese virgină. Şi dacă ultimii 25 de ani de cinema american ne-au învăţat ceva, ne-au învăţat că Walken nu e omul care să te lase să dormi fără griji după ce i-ai dezvirginat fiica. Păcat că realizatorii nu i-au găsit şi un rol pe măsură. În schimb, i-au găsit o mamă pe măsură - o relicvă din saloanele puterii rooseveltiene, a cărei principală contribuţie la conversaţia de la cină este demascarea lui Eleanor ca lesbiană. Între timp, fosta virgină îl pipăie pe sub masă pe Vaughn, soţia Secretarului (Jane Seymour) se îmbată (nici ea n-are rol, deşi are ocazia de a-i lansa lui Wilson o invitaţie trăsnet: „Spune-mi Kitty Kat"), iar Wilson, întrebat cu ce se ocupă, spune baliverne. O cină reuşită.

Din momentul acela, gagurile încep să se deterioreze şi să se rărească, în timp ce filmul, cu o docilitate previzibilă, se pregăteşte să ne arate că are ceva sfînt: sentimentele personajului lui Wilson pentru cea de-a treia fiică a Secretarului. Asta era inevitabil. Dar oare nu se putea evita nici tradiţionala secvenţă de montaj în care eroul, momentan învins, umblă neconsolat prin diverse locuri, urmărit de o melodie leşinată? Însă trebuie apreciat faptul că nici măcar în astfel de momente filmul nu se moleşeşte de tot. Continuă să producă gaguri: eroul continuă să „spargă" nunţi (numai că acum le sparge la propriu - tăbărînd asupra miresei, propovăduindu-le copiilor tristul adevăr despre prietenie şi iubire). Relaţia dintre cei doi rămîne o plăcere pînă la sfîrşit: Vaughn, care ţine morţis să fie raisonneur-ul, e tot numai elocinţă congestionată şi tertipuri avocăţeşti menite să ascundă faptul că nu e deloc rezonabil, iar Wilson radiază, ca de obicei, un gen de bunăvoinţă care invariabil îmi evocă o combinaţie de surf, joint-uri şi stat la soare cu capul gol. Sună bine? Luaţi în calcul şi cele 15 minute de fericire de la început şi mergeţi să încheiaţi afacerea. În ziua de azi nu e indicat să ceri mai mult.



 Toate articolele despre Wedding Crashers


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Spărgătorii de seminţe la nunţi - Wedding Crashers, Daniel Goace
 Am încercat, se poate! - Wedding Crashers, Andrei Creţulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer