Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Singularity

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O clipă de sinceritate - Singularity


Mihai Brezeanu

februarie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ştefan Vasilescu. Omul care face din lumini personaj în aproape fiecare spectacol în care lucrează. Mihaela Popa. Actriţa al cărei chip, cu ochi mari, uşor încercănaţi, şi expresivitate excepţională, e decupat de reflectorul lui Vasilescu în debutul Singularity, proaspătul titlu din repertoriul Teatrului de Artă.

Poveştile a cinci oameni, trei fete şi doi băieţi, care s-au întâlnit cândva, demult, cu 15 ani în urmă. Pe vremea războiului care a evacuat în neant o ţară, Iugoslavia, şi în gropi cu şi fără de nume mii de oameni. Pe vremea tinereţii gâlgâind de speranţă. Speranţa într-o lume fără graniţe între ţări, fără graniţe între oameni. Trasee de viaţă deraiate, întârziate, oprite pentru totdeauna.

Textul lui Cornel Mihai Ungureanu nu e din cale-afară de original şi are semnificative porţiuni previzibile. Regia Marianei Cămărăşan înţelege pericolul şi îl evită în bună măsură. Preluând modelul găurilor negre, acele puncte din univers în care spaţiul şi timpul sunt înghiţite de aşa-numitul punct de singularitate, Cămărăşan zoom-ează în curgerea firească a amintirii personajelor, focalizând asupra momentelor de derută, de disperare, de angoasă profundă. De câte ori îngăduie acestor momente de profundă intimitate să încerce să iasă la lumină, Singularity e memorabil. De câte ori se încăpăţânează să aşeze vorbe pentru a explica şi detalia, Singularity e banal.

Când rămâne singură pe scenă şi e hăituită de reflectoare dintr-o parte în alta a scenei, Mihaela Popa aduce la lumină porţiuni nevăzut-înfricoşătoare de găsit în fiecare spectator ce a încercat vreodată să se privească într-o oglindă. Când, în partea finală a piesei, e silit să recite vaste monoloage melodramatice, Bogdan Talaşman dublează inutil tulburarea pe care o sugerase impecabil prin tăceri şi priviri. Când priveşte ecranul mobilului pe care Claudia Prec îi arată poza fiului cel mare al Florinei Gleznea, reacţia non-verbală a Mihaelei Popa spune tot ce e de spus. Orice explicaţie suplimentară e pleonastică.

Oferindu-i libertate de creaţie formidabilului Ştefan Vasilescu şi mixând în timp real muzica, Mariana Cămărăşan produce un teatru cinematografic de cea mai bună calitate. Cei cinci actori îşi asumă în chip impresionant personajele, cărora le împrumută, parcă, bucăţi din propria personalitate. Nu e vorba doar de interpretarea unui rol, ci şi de un mic act de confesiune. Această deschidere emoţionează dincolo de cuvinte.

Cercetări recente arată că, în ciuda tuturor teoriilor curente, găurile negre emit lumină. Un articol publicat în ianuarie 2016 spune că "For the first time, astronomers have observed bursts of visible light being released by a black hole as it swallows matter from nearby stars".

În faţa grozăviilor istoriei, a cruzimii extreme umane care iese la iveală în vreme de război (Iugoslavia, anii '90) ori de revoluţie (România, '89), dar şi în faţa fugii de propriile sentimente şi infidelităţii faţă de propriile vise, omul din Singularity propune un moment de sinceritate. Timid, fragil, nesigur, şi totuşi, suficient de puternic pentru ca, în plină bubuială vizuală a flash-urilor neîntrerupte cu care îl asaltează memoria, să poată genera un strop de lumină.



 Toate articolele despre Singularity
 Toate articolele despre Festivalul de teatru Undercloud, 2017


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer