Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2017

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O lume numai bună de scos ochii - El rei borni / Regele fără un ochi, la TIFF, 2017


Doina Giurgiu

iunie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nimic nu stârneşte demonul duşmăniei şi nu ridică mai uşor la suprafaţă adevăruri nedorite decât o cină cu prieteni. De preferinţă vechi, cu relaţie răcită, care aduce cu sine baricade diferite de apărat, aruncatul cu vorbe, ranchiune şi dureri îmbălsămate, dar rapid înviate, pornite candid de la o remarcă nevinovată, servită pe tava relaţiei reîncălzite şi stropite abundent cu stângăcii şi nerozii necenzurate. Toate împănate cu un conflict nebănuit, garnitură la veşnicele şi ciclicele crize ale lumii. Şi asta pe fondul hilaro-neghiob al stereotipării combataţilor, după chipul şi asemănarea concluziilor gata-trase, de tipul "mulţumim că nu ne-aţi mai dat prilejul să gândim, pentru că şi aşa e epuizant şi angoasant".
 
El rei borni / Regele fără un ochi e la bază o piesă de teatru, scrisă de regizorul catalan Marc Crehuet, o comedie neagră cu rădăcini social-politice destul de reuşită, dacă privim strict dialogurile filmului-piesă. Scenariul însă stă mult mai drept în picioare ca dramaturgie, decât ca bază a unui film, pentru că, deşi filme de apartament s-au mai făcut şi se vor mai face, la fel pelicule gravitând în jurul unei cine şi a urmărilor ei, totuşi e nevoie de un pic mai mult ca un teatru televizat să treacă pragul spre film. Atunci când apoape nimic nu sugerează că imaginea ar folosi la altceva decât a arăta feţele actorilor vorbind (şi nu, oglinda spartă şi mobila răsturnată nu fac o imagine de film), nu putem vorbi decât de o reprezentaţie de teatru la care a rămas un singur spectator, regizorul.
 
Subiectul demarează de la o discuţie de seară între doi soţi, Lídia (Betsy Túrnez) cea cu mintea (cum altfel?) uşor aerată, obsedată de bucătăria japoneză şi toate malfuncţiunile încercărilor de o stăpânii, şi David (Alain Hernández), expertul, cu muşchi şi baston poliţienesc, în controlul maselor, care tocmai mărturiseşte că gloanţele lui de cauciuc, bine şi meritat ţintite spre manifestanţii indisciplinaţi, au scos ochiul unuia dintre ei. Ceea ce e, firesc, o pagubă colaterală în munca de stăpânire a incendiatorilor de tomberoane de la protestele stradale pentru orice poliţist dedicat trup-lucrat-şi-creier-spălat apărării ordinii şi liniştii patriei. Despre suflet nu aflăm nimic în această scenă, pentru că discuţia, deşi amuzantă, un ping-pong de replici care se varsă unele în altele fără a fi un dialog, ci şiruri paralele de preocupări incongruente, nu lasă loc pentru nimic altceva decât încastrării personajelor în şablon şi râsului spectatorilor. În toiul acestei conversaţii, Lídia are ideea de a-i invita la cină pe vechea ei amică Sandra (Ruth Llopis), migrată din prietenie şi cartier spre zări mai elevate, împreună cu prietenul ei Ignasio (Miki Esparbé), regizor de documentare finanţate de tatăl probabil avut şi, supriză (mai degrabă nu), destoinic protestatar împotriva deraierii lumii şi vieţii pe mâna politicienilor corupţi şi a corporaţiilor care ne trag pe toţi pe sfoară şi în general ne mânuiesc ca pe marionete după poftă şi profit. Odată cu sosirea celor doi apare şi scânteia ce va aprinde conflictul, adică ochiul cu plasture al lui Ignasio.
 

Chiar dacă schimburile de replici ilariante nu se opresc decât arareori pe parcurs şi definitiv doar în ultima scenă a filmului, e evident că noir-ul comediei stă în desfăşurarea, până la final tragică, de evenimente: Lídia îl părăseşte pe David, care se luptă cu sine, cu mândria şi ideile lui fixe, pentru a o readuce acasă, recurgând la ajutorul iniţial improbabil, ulterior plin de speranţă a lui Ignasio, către o convertire de la conformism la idealism, dar deraiată, cum era de presupus, în anarhie şi dreptate violentă. Însă, dincolo de spumarea umorului dată de clişeizare şi predictibilitate, Marc Crehuet nu reuşeşte să-şi scoată protagoniştii la un liman de reflecţie asupra a mai nimic: asupra rolurilor pe care şi le asumă sau le sunt distribuite, asupra elementelor declanşatoare ale crizei interioare - politicul manevrat şi manevrant pe de o parte şi slaba sensibilizare la transformările şi necesităţile celuilalt, la dreptul lui de a exista diferit, pe de alta. Şi nu pentru că nu ar fi dorit - atât Lídia, cât şi David au micile lor momente de raportare serioasă la situaţie şi unul la celălalt, David incluzându-l aici şi pe Ignacio, ci pentru că lui Crehuet nu-i iese transferul de la teatru la film. Şi cel mai bun exemplu e scena de final, în care David, brusc pătruns de clarviziune, transferă interogaţia şi căutarea răspunsului către spectator, literalmente, privind în camera de filmat, deci dincolo de ecran, către noi. Dar hélas, din păcate, acest frumos truc de transfer nu funcţionează, pentru că modul în care a fost conceput e tipic şi util doar pe scenă. Pentru că nu avem deloc aici un House of Cards de rit nou şi nici pe Frank Underwood al lui Kevin Spacey, să ne ia complici, cu o singură privire, la mersul lumii, în film şi în afara lui, să ne spună că "există o singură regulă: vânează sau vei fi vânat" şi să ne ureze bun-venit lasându-ne, malefic şi inechivoc, cu privirea pe butonii lui monogramaţi: FU.
 
Şi, raportându-ne la întregul film, nu ne găsim din păcate, nici în mâna de maestru a lui Roman Polanski, cu o piesă de teatru precum Le Dieu du carnage a Yasminei Reza, trecută prin jocul lui Jodie Foster, Kate Winslet, Christoph Waltz şi John C. Reilly şi livrată ca un "excelent curs de regie de film", Carnage. Nu suntem nici în comedia Le prénom a lui Alexandre de La Patellière şi Matthieu Delaporte, care şi-au adaptat propria piesă, similar lui Marc Crehuet, pentru marele ecran. Şi nu pentru că Betsy Túrnez, Alain Hernández, Miki Esparbé şi Ruth Llopis nu şi-ar juca corect rolurile, petru că o fac, în limitele trasate de scenariu şi de matriţa de ghips a personajelor, în care trebuie să rămână, cu toate neajunsurile lor, unele inexplicabile chiar şi ca artificiu de joc: dificultatea de vorbi a lui Ignacio, care reuşeşte doar să îi îngroaşe şi mai mult tuşele de boem răsfăţat, delicat şi sociopat. Discurs peltic de care suferă şi direcţia de imagine, încremenită în cadrarea dialogului.
 
Din fericire, dincolo de toate greutăţile unui debut în film, cum e cazul regizorului Marc Crehuet, scenariul, respectiv piesa de teatru, are calităţile lui, are şi umor şi cadenţă, aruncă adevăruri verde în faţă şi nu îţi dă sentimentul irosirii timpului, nici de scenă, nici ca receptor al lui. Şi pentru o primă tentativă de trecere în spatele camerei de filmat, pentru care a fost nominalizat la premiile Goya, e un exerciţiu de la care se poate porni mai departe.

Descarcă broşura TIFF 2017 aici..






 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Doina Giurgiu


Alte articole

 Ne vedem la noapte - Testről és lélekről / Despre trup şi suflet, Cristina Zaharia
 Modest - Truman, Ion Indolean
 De veghe la căpătâiul unui muribund - Planeta Petrila, Anca Mureşan
 Chers amis, un scurtmetraj de Valeriu Andriuţă la TIFF, 2017, Marian Rădulescu
 Condiţia umană - El ciudadano ilustre / Cetăţeanul de onoare la TIFF, 2017, Ion Indolean
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer