Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2017

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de festival (III). Luni şi marţi la TIFF, 2017


Anca Mureşan

iunie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Când un lucru se întâmplă o dată, de două ori, de şaisprezece ori, ai tendinţa să te obişnuieşti cu el. Chiar dacă nu îl accepţi întotdeauna.

De ani de zile mi se întâmplă la TIFF să încerc sentimentul că timpul curge altfel. Îl socotesc în ore de începere a filmelor şi mă orientez după durata lor ca să ştiu unde şi când pot ajunge la următorul. Cred că nici măcar astrofizicienii n-ar şti să îmi explice dacă timpul de fapt se dilată, căci trăiesc sub un fel de clopot întunecat unde rar răzbate altceva decât lumina proiectorului, sau dacă de fapt se comprimă, pentru că niciodată nu apuc să văd câte filme aş vrea. Tind să cred că se produc simultan ambele fenomene.

Never explain, never complain este replica pe care am auzit-o într-un film văzut duminică. Era atribuită în film reginei Marii Britanii, însă primul care a rostit-o a fost un domn pe nume Benjamin Disraeli, politician englez şi fost prim-ministru.

Rezumă perfect momentul în care mă aflu: mă plâng întruna că nu am suficient timp. Mă consolez cu gândul că lunea nici iarba nu creşte, abia marţi înţeleptul tace şi face. Îmi vine în minte că vorba lungă e sărăcia omului, aşa că hai să nu mă plâng şi să nu mă justific. Poate că nici nu e nimic de explicat.

Pur şi simplu, luni m-am urnit greu. Am văzut primul film abia la ora 15. Chemi Bednieri Ojakhi / Familia mea fericită (r. Nana Ekvtimishvili, Simon Gross). N-o să vă spun chestia cu "fiecare familie e nefericită în felul ei", sigur o ştiţi şi, în plus, m-am lungit deja prea mult în introducere. Ideea este că "fericirea" descrisă în film mi-a plăcut cel mai tare din tot ce am văzut până acum din competiţie. Trei generaţii diferite se înghesuie sub acelaşi acoperiş, un cuplu de vreo 50 de ani, cei doi copii mari şi părinţii ei. Mi-a sugerat un cuib de viespi din pricina zgomotului continuu. Toată lumea strigă la toată lumea, se ceartă, se calcă pe picioare într-un spaţiu restrâns. Beau compot de cireşe. E ziua de naştere a stăpânei casei (nu bătrâna, ci fiica ei) şi vin musafiri. Mulţi. Am avut senzaţia că pereţii vor exploda de la atâta popor adunat pe metru pătrat. Dar am admirat cât de frumos cântau bărbaţii adunaţi în casă (suna ca un fel de cor polifonic, or fi fost cântece populare georgiene?) Petrecerea improvizată se termină şi se revine la scenele iniţiale în care membrii familiei au mereu să îşi reproşeze ceva. Să nu credeţi că replicile lor sunt lipsite de umor. Dimpotrivă. Dar îşi aruncă în faţă şi lucruri grave, nu doar cratiţe în cap. În zumzetul acesta infernal, protagonista (excelent interpretată de Ia Shugliashvil) decide să înfrunte rigorile impuse de societatea patriarhală şi de gura lumii. Îşi închiriază un apartament şi se mută singură. De ce? Cum îndrăzneşte? Cum se va întreţine singură? Are un soţ care nu e nici alcoolic, nici nu o bate, cum e posibil să facă una ca asta şi să îşi ia lumea în cap? Nici nu se plânge, nici nu dă explicaţii nimănui. Cheia de interpretare o veţi găsi în cea mai frumoasă imagine a filmului, folosită de două ori, în momente diferite: Manana stând în fotoliu, singură în noua ei casă, în faţa geamului deschis, cu un pahar de vin roşu alături. Savurându-şi libertatea. Bucurându-se în tăcere de fericirea ei amestecată cu nefericire. Privind fotografii vechi. Pe fundal rondo-ul mozartian Alla Turca. Afară, şuieratul atât de puternic al vântului că sparge tăcerea. Dar nereuşind să acopere de tot muzica.


Următorul film din competiţie a fost Las toninas van al Este / Delfinii înoată spre est (r. Gonzalo Delgado, Verónica Perrota). Amuzant şi nu prea. Toţi ne prefacem şi purtăm nişte măşti. Căutăm iubirea celor apropiaţi, dar cel mai adesea ne inventăm nişte roluri şi ne minţim, în primul rând, pe noi înşine.


Premieră mondială la TIFF: The History of Love / Povestea iubirii, de Radu Mihăileanu. Îmi demonstrează şi cu acest film că este unul dintre regizorii care face filme de drag şi că iubeşte cinema-ul. Un scenariu de best-seller (pe baza romanului scris de Nicole Krauss) fără mari pretenţii literare, dar o adaptare cinematografică frumoasă şi bine jucată. Sir Derek Jacobi şi-a dat măsura de mare actor (de teatru) şi a adus o notă incredibilă de prospeţime filmului, în ciuda celor 78 de ani ai săi.


Marţi, după luni: doar Javdanegi / Nemurire. Un singur cadru-secvenţă de 2 ore şi 25 de minute. Regizorul iranian Mehdi Fard Ghaderi a explicat după proiecţie că a filmat totul în decurs de 14 zile (după ce a repetat câteva luni) şi a tras de 12 ori totul de la un capăt la celălalt, apoi a ales o variantă. Cea pe care a arătat-o la cinema Victoria nu m-a impresionat aşa de tare cum m-aş fi aşteptat.

Descarcă broşura TIFF 2017 aici..






 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Anca Mureşan


Alte articole

 Modest - Truman, Ion Indolean
 De veghe la căpătâiul unui muribund - Planeta Petrila, Anca Mureşan
 Chers amis, un scurtmetraj de Valeriu Andriuţă la TIFF, 2017, Marian Rădulescu
 Condiţia umană - El ciudadano ilustre / Cetăţeanul de onoare la TIFF, 2017, Ion Indolean
 Începe Retrospectiva TIFF 2017 la Bucureşti, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer