Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Planeta Petrila

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De veghe la căpătâiul unui muribund - Planeta Petrila


Anca Mureşan

iunie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Deşi au trecut mai bine de 10 ani de-atunci, mi-amintesc şi-acum hurducăitul camionului care ne-a coborât în adâncul minei. Acolo, în burta pământului, munceau oameni cu feţe aspre. Eram la Praid, locul unde se află cel mai mare zăcământ de sare din România. Mi s-a strâns inima când am ajuns în mină şi mi-am dat seama că jos e o altă lume, greu de imaginat dacă nu o vezi cu ochii tăi. "Nu vă este frică?" l-am întrebat pe un bărbat taciturn care îşi vedea liniştit de treabă în ciuda prezenţei noastre. "Nu mi-e frică, domnişoară! Aici nici nu e aşa de greu, să vedeţi ce greu este la cărbune!"

"La cărbune" n-am ajuns, dar cu altă ocazie am fost pe-aproape, la Călan. Acolo domnea fantoma fostului combinat siderurgic. Ştiu că m-a apucat o jale fără leac când am intrat într-un soi de alimentara în care era afişat la intrare un mesaj cu textul: "În acest magazin tristeţea este interzisă". Doamnele care vindeau înăuntru mi s-au părut, în acel moment, cele mai triste făpturi de pe pământ. Pentru respectarea adevărului istoric, trebuie spus şi că în Călan am mâncat nişte clătite fenomenale!

După o noapte de somn, am încercat să mă scutur de tristeţea care mi se lipea de piele ca o moluscă, iar ziua următoare am ajuns şi la Brad, la Muzeul Aurului din oraş. Inevitabil, a venit vorba de comoara din munte. "Avem atâta aur aici, domnişoară, că putem scoate mult şi bine de-acum înainte, dar nu se mai vrea. S-a scos aur de 2000 de ani, dar nu ne mai dau voie să muncim, oamenii au ajuns pe drumuri." Exploatarea minieră era deja închisă, pepitele erau acum doar în spatele unor vitrine de muzeu.

Muzeu a vrut să facă şi Ion Barbu la Petrila. Documentarul lui Andrei Dăscălescu prezintă încercarea artistului plastic de a salva, prin artă, ce se mai putea salva înainte de închiderea minei.

Marele merit al Planetei Petrila este că reuşeşte să ne ducă "la cărbune" şi pe cei care n-am ajuns efectiv acolo. De cum intri în oraş, citeşti pe un zid că "Petrila e o lume ce nu seamănă cu nici o altă aşezare, cu nimic şi nimeni de nicăieri". Citatul îi aparţine lui I.D. Sîrbu, scriitorul născut în acest oraş şi pomenit adesea în film, autorul celebrei sintagme "râsul petrilean". Se râde la Petrila, căci minerul e învăţat să facă haz de necaz, dar e şi multă durere. Este o "planetă" în sine, ce trăieşte după propriile ei reguli. Când alţii au venit să îi impună alte reguli, edificiul s-a dărâmat ca într-un joc de domino cu piese fragile. De fapt edificiile, mai multe, fostele clădiri ale minelor, în care s-a intrat cu buldozerul.

Ochiul camerei de filmat este naratorul principal în Planeta Petrila. Surprinde ce s-a întâmplat acolo în ultimii 3 ani. Filmează şi în exterior, la lumină, dar şi în întunericul minei: sunt zvâcnirile unui oraş muribund ce se ştie condamnat, dar refuză să depună armele. Planul "măreţ" al autorităţilor era să închidă mina, fără să pună nimic în loc. Ca multe alte zone monoindustriale ale României, de Petrila urma să se aleagă praful. Cui să îi pese că e viaţa oamenilor în joc, că nu au alte surse de venit, că degeaba le vorbeşti minerilor de "rentabilitate"? Ei o ştiu pe-a lor: trebuie să ducă o pâine acasă. Cărbunele e şansa şi blestemul lor. Autorităţile nu vor să ştie de oameni, au în cap doar directivele europene care prevăd ecologizarea zonei. Cuvinte şi statistică de o parte, viaţă concretă de cealaltă.

Portretul colectiv al minerilor din Planeta Petrila este surprins în tonuri deopotrivă dure şi blânde. Sunt oameni simpli, care au puterea să facă glume despre riscurile şi dezavantajele meseriei, dar care, cu feţele înnegrite îţi transmit şi tensiunea pe care o resimt când rămân fără aer în subteran. Minerii sunt oameni dintr-o bucată, cu limbaj adesea frust, care par că nu se tem de moarte. Îşi fac doar datoria, îşi câştigă traiul în singurul mod pe care îl cunosc. Dintre ei, se distinge figura lui Cătălin Cenuşă, minerul care a reuşit să îşi transfere echipa la Lonea, o mină viabilă, despre care la momentul filmărilor nu se ştia că va fi închisă şi aceea. Pe vremuri, în exploatare lucrau 4.500 de oameni, la momentul filmării mai sunt doar câteva zeci de oameni. În 30 octombrie 2015, de la Petrila s-a scos la suprafaţă ultima tonă de cărbune. Trist şi aproape grotesc "prohodul" organizat de geniul păzitor al locului, Ion Barbu. "Noi am râs destul, acum e rândul copiilor noştri să plângă", spune artistul, citându-l pe Caragiale.

Cel mai emoţionant moment din film este cel în care un tânăr, care n-a coborât niciodată în subteran, şi nici n-o va face vreodată, cântă Imnul minerilor: Când plini de praf cu paşi trudiţi/ Ieşim din mină obosiţi/ Ne doare că-n lumina sa/ Pământul ţine-o lume rea./ Şi moartea vine tot mai des/ Să vadă ce-are de cules/ În lumea noastră fără cer/ C-aşa e viaţa de miner...

De ce a făcut Ion Barbu tot ce a făcut pentru Petrila, de ce era important pentru el să salveze măcar clădirile? Răspunsul e inclus în cele 80 de minute ale documentarului. Autorităţile nu îl ascultă, iar arta şi improvizaţia sunt singurele arme pe care le are la îndemână pentru a nu lăsă Petrila să se transforme într-un loc al disperării.

După proiecţia de la TIFF 2017 a filmului, Andrei Dăscălescu a povestit că minerii l-au acceptat printre ei atunci când şi-au dat seama că vrea să facă ceva "adevărat", că nu caută scandalul. Le-a câştigat încrederea, chiar bând o bere la PET alături de ortacii din brigadă. La fel a fost şi cu Ion Barbu, mulţi l-au considerat un nebun, dar până la urmă a reuşit să coaguleze comunitatea (dar şi câţiva arhitecţi şi ONG-uri) în jurul lui, iar minerii au înţeles că se luptă pentru ei, cei vii, dar şi pentru memoria celor care şi-au dat viaţa în mină - artistul le-a scris numele pe un "zid al plângerii". A reuşit să salveze câteva clădiri, le-a pictat, a făcut un "Centru Pompadou", a scris pe ziduri "ceci n'est pas une mine", a organizat mitinguri, proteste şi un festival de teatru underground, mai exact subteran. Prin artă, a încercat să transforme în lumină întunericul ce ameninţa să învăluie Petrila după închiderea exploatării de cărbune. A fost cândva topograf, acum se defineşte drept un caricaturist ce vede lumea strâmb şi caută să o aducă pe drumul cel drept. Petrila este pentru el un "paradis pierdut", locul natal pe care nu-l poate privi decât cu dragoste.

Planeta Petrila a câştigat la TIFF 2017 Premiul Publicului pentru filmul cel mai popular din secţiunea Zilelor Filmului Romanesc oferit de Cinepub. Din 22 iunie 2017, poate fi văzut la HBO România şi HBO GO.
De asemenea, filmul va fi proiectat în 23 iunie 2017 la Cinema Union din Bucureşti, în 24 iunie 2017 la TIFF Sibiu şi în 25 iunie 2017 la Cinema Dacia din Bistriţa.





 Toate articolele despre Planeta Petrila
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Anca Mureşan


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer