Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Bucureşti. Instalaţie umană

Despre Bucureşti, cu revoltă, tristeţe şi dragoste - Bucureşti. Instalaţie umană la FITS, 2017


Anda Ionaş

Aplauze, iunie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sub titlul Bucureşti. Instalaţie umană, ARCUB - Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti a oferit publicului Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, ediţia 2017, un spectacol "devised", coordonat de Radu-Alexandru Nica, după un concept de Florin Fieroiu, un proiect despre capitală, prezentat în fosta capitală culturală europeană.

Încă din foaierul Teatrului Gong din Sibiu, cei nouă performeri (Nicholas Caţianis, Ada Galeş, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Denis Hanganu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci, Ciprian Nicula), purtând pe faţă dispozitive optice care măresc în mod exagerat trăsăturile, se plimbă printre spectatori, inducându-le o percepţie supradimensionată asupra realităţii, ce aminteşte de cunoscuta replică caragieliană "Simţ enorm şi văz monstruos".


Printr-un subtil transfer de sens, aceste lupe îşi găsesc drept echivalent în spaţiul scenic o varietate de mijloace artistice prin care imaginea oraşului este adusă mai aproape, făcând vizibile mai ales acele aspecte pe care căutăm să le ignorăm sau să le negăm, pentru că sunt incomode şi tind să ne zdruncine armonia interioară.

Parcelele de realitate sunt prezentate într-o desfăşurare caleidoscopică, ce alătură proiecţii video (litere intermitente compunând numele oraşului, blocuri gri, imaginea dezolantă a oamenilor străzii, îmbulzeala de la metrou), un sound-design alert, adaptat fiecărei situaţii descrise şi interpretarea deosebit de sinceră, puternic militantă a celor nouă tineri, care, plini de fervoare, se revoltă, dansează, ridică vocea, se culcă la pământ, completându-se minunat.


Bucureştiul despre care vorbesc ei se înscrie în paradigma unei estetici a urâtului - sugestiv este efectul kitsch, creat de asocierea culorilor stridente, folosite de Andu Dumitrescu în proiecţiile video - ce porneşte de la aspectul exterior al oraşului, devenit "templul lui Uranus" şi continuă cu urâţenia caracterelor umane. Paleta tematică, deosebit de variată, nu pare a omite nimic. La început sunt prezente betoanele, canalele, "gropile săpate în sus cu macaraua", copiii abandonaţi pentru care nimeni nu face nimic, ţigăncile care îşi hrănesc pruncii printre seringi infestate cu HIV şi hepatită, hoţii de buzunare, o faună umană fără niciun viitor, ignorantă şi ignorată.

Atenţia spectatorului este îndreptată apoi înspre sistemul medical nefuncţional, conflictele şi luptele pentru putere din instituţiile de cultură, arivismul şi făţărnicia mai-marilor bisericii (povestea maicii Teodora nu poate să nu provoace indignare) şi imaginea dezolantă a clasei politice româneşti. Înscenarea unei petreceri cu manele la vila lui Ion Iliescu aminteşte kitsch-ul, promiscuitatea şi incultura politicienilor-mafioţi. Ilinca Manolache dansează din buric, microfonul este pasat din mână în mână pentru dedicaţii muzicale ("de la sufletul meu pentru sufletul lui", "pentru prietenul la duşmani şi duşmanul la prieteni") iar ecranul se umple de proiecţii cu mititei sfârâind la grătar, într-o scenă ce îmbină grotescul, umorul coroziv şi tristeţea amară.


Ritmul ameţitor al vieţii citadine prinde contur prin mixajul între desfăşurarea imagistică de pe ecran (aglomeraţia, metroul gonind spre o destinaţie necunoscută), sonoritatea agasantă şi mişcarea scenică a actorilor. Adoptarea ţinutei business îi transformă în corporatişti copleşiţi de sarcinile de serviciu, de deadline-uri, de tirania lui "trebuie": "trebuie să ajung la timp", "trebuie să merg două ore dus-întors pentru a rezolva o problemă de o jumătate de oră", "trebuie să mă hotărăsc dacă în pauză mănânc, fumez sau merg la pipi", "trebuie să zâmbesc multinaţional". Chiar şi vieţile celor mici se desfăşoară pe repede-înainte sub presiunea unor părinţi inconştienţi, ce îi împovărează cu activităţi (pian, balet, astronomie, karate, tenis, pictură, modelaj, etc.), uitând în schimb să le ofere dragoste şi atenţie.

Absurdul vieţii cotidiene, pierderea identităţii şi uniformizarea merg mână în mână cu absurdul denumirilor de străzi: "intrarea silfidelor", "strada fragmentului", "intrarea avalanşei", etc. Clădirilor decrepite, ce stau să cadă, le corespunde o serie de existenţe ruinate. Este cazul celor morţi în cutremurul din '77, în incendiul din Colectiv sau în atacul armat din clubul gay din Orlando (SUA).


Temele abordate se stratifică continuu, evoluând de la nemulţumirile bucureştenilor cu privire la oraşul în care trăiesc (stridenţele, incongruenţele arhitecturale, supraaglomerarea, trivialitatea, violenţa de limbaj a locuitorilor, etc.), înspre o problematică de natură politică, socială, sau chiar ontologică, aducând în discuţie relaţia omului cu semenii şi chiar cu divinitatea ("Unde e Dumnezeu?").

Spectacolul este manifestul unei generaţii tinere, răzvrătite, care refuză să închidă ochii la neregulile din plan social şi politic, alegând să lupte împotriva indolenţei, intoleranţei, conformismului, ignoranţei, lipsei de empatie şi de spirit civic, o generaţie care, cu o detaşare şi un spirit critic neobişnuit, îşi chestionează însăşi revolta ("Îţi place de tine când te revolţi?") pentru a se asigura că nu e pură ipocrizie, că nu rămâne la nivel de retorică, ci caută să devină faptă, producând o schimbare vizibilă.

Interogaţiile adresate publicului se aseamănă unui duş rece, menit a trezi conştiinţele adormite, egoiste, autosuficiente şi indolente: "Ai fi pregătit să adopţi un copil al străzii?", "De ce te supui puterii?", "Ce-i spui unui copil bolnav de cancer?" "Dacă ai primi un telefon de trei ori mai ieftin decât al tău, cu diferenţa ai îmbrăca un copil al străzii?" "Dacă ar veni la tine peştişorul auriu i-ai cere ceva pentru tine sau pentru ceilalţi?", "Pe cine ai învia? Pe cei 64 din Colectiv sau pe cineva pe care l-ai iubit foarte mult?".


Deosebit de închegat, în ciuda structurii sale de puzzle, antrenând o mare varietate de mijloace artistice, conjugând experienţa estetică cu cea socială, politică şi chiar personală, a unor artişti de o energie debordantă, nonconformişti şi sinceri, Bucureşti. Instalaţie umană este o experienţă cu totul şi cu totul inedită, care fie place foarte mult, fie contrariază, dar cu siguranţă nu lasă nicio clipă publicul indiferent.

Un spectacol coordonat de Radu Nica după un concept de Florin Fieroiu
Dramaturgia: Ada Lupu, Florin Fieroiu, Radu Nica
Concept şi realizare instalaţie video/obiect/deformance intro: Andu Dumitrescu
Mişcare scenică: Florin Fieroiu
Muzică originală şi sound design: Vlaicu Golcea
Asistent regie: Irina Crăiţă-Mândră
Performeri: Nicholas Caţianis, Ada Galeş, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Denis Hanganu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci, Ciprian Nicula
Foto: Adi Bulboacă




 Toate articolele despre Bucureşti. Instalaţie umană
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, 2017


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Anda Ionaş


Alte articole

 Un caleidoscop, un urlet şi un ghiont - Bucureşti. Instalaţie umană la Undercloud, 2016, Alexandru Ivănoiu
 Ziua 2 - Bucureşti. Instalaţie umană la Undercloud 9 - independent de orice, 2016, Ilinca Anamaria Prisăcariu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer