Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul de teatru Undercloud, 2017

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Povestea unui spectacol - Pe jumătate cântec la Undercloud, 2017


Crista Bilciu

august 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Făceam cu înverşunare teatru independent deja de 10 ani, ignorând orice altceva. Eram, mai ales, foarte supărată pe literatură, eram sigură că scrisul (activitate nocturnă şi solitară) m-ar împiedica să fac ceva atât de solar şi bazat pe comunicare cum e teatrul. Menţionez fuga mea de litere mai ales pentru că, în timpul asistenţelor mele de regie, Silviu Purcărete şi Alexandru Dabija, pe lângă care am ucenicit, m-au încurajat insistent să scriu, iar eu, în loc să mă simt onorată şi motivată, am aruncat literele cât colo, pentru că voiam să fac ce făceau ei. Adică să stau lângă scenă şi să transform actori în personaje. Într-o zi, însă, mi s-au înecat toate corăbiile: era iarnă şi frig, iar eu nu aveam job, nu aveam bani, mă certasem cu trupa mea de teatru şi nici nu mai aveam vreun acoperiş deasupra capului, realmente m-am trezit în stradă. Pur şi simplu n-am avut încotro, decât să mă întorc acasă la Târgu-Mureş cu coada între picioare, definitiv (credeam pe atunci). Plecasem la Bucureşti cu o valiză (ăsta era visul meu, să am viaţa întreagă într-o valiză cu care să explorez lumea) şi ţin minte că m-am întors acasă cu un camion plin de cutii mari de carton maroniu. A durat câteva zile până când am despachetat toate lucrurile alea pe care le strânsesem în cei 10 ani de Bucureşti: cărţi, haine, obiecte de recuzită, un bazar de lucruri inutile...

Am zăcut cam o lună sub plapumă, depresivă, apoi, pentru că nu aveam cu cine construi spectacole, am început să le visez. Mă gândeam la spectacolele pe care nu le putuse face Aureliu Manea şi pe care le-a publicat apoi sub titlul Spectacole imaginare. M-am gândit că, de atunci încolo, şi eu voi avea să regizez în gând... Sau în scris. Şi aşa a apărut primul meu text dramatic, Pe jumătate cântec. Am început să-l scriu la întâmplare, fără nicio idee, convinsă că genul dramatic este singurul gen literar cu care nu am nicio tangenţă, convinsă că oricum înşir prea multe cuvinte ca să mai rămână şi loc de acţiune. În fine, textul curgea aproape fără mine. Ce e ciudat e că vorbele şi ideile ţâşneau din mine tare ordonate, aproape că nu am avut cuvinte tăiate sau fraze rescrise ulterior, textul avea o melodie a lui, ca o poezie.

Actriţa mea, cu care fugisem cu un deceniu în urmă la Bucureşti să "dăm lovitura" (cum ne tot plăcea să râdem de noi), rămăsese acolo, fiind angajată la Teatrul Odeon. Juca roluri foarte mici şi foarte puţine, era extrem de frustrată (noi făcuserăm împreună peste 20 de spectacole independente şi am fost destul de nebune să atacăm cele mai mari texte, de exemplu, Hamlet, unde ea juca, desigur, Hamlet!) - aşa că ţin minte că îi promisesem la despărţire că voi scrie un text pentru ea, dar ştiu că nu m-a crezut. Aveam ambiţia să scriu povestea unei vieţi întregi, din fragedă pruncie până, cine ştie, la moarte şi visam că Anda se va transforma sub privirile spectatorilor şi nu, nu va povesti, ci va trăi fiecare vârstă a personajului ei. Pe măsură ce scriam câte o bucată, i-o trimiteam Andei, care mi-o citea la telefon, ca un fel de verificare, de sincronizare a vocilor noastre artistice.

După primele trei bucăţi eram foarte nesigură pe mine, aşa că am început să trimit textul pe internet oricui ar fi vrut să-l citească, mereu fac aşa cu orice scriu - iar rezultatul a fost încurajator, aşa că am dat gata jumătate de text dintr-un foc, cred că în trei sau patru nopţi. Începusem cu nişte poveşti din copilăria mea, pe urmă m-am speriat: doar nu voiam să scriu un text despre mine! Aşa că am furat nişte vechi amintiri ale unor prieteni şi am altoit povestea cu ele (unii, văzând spectacolul, nu şi-au mai recunoscut întâmplările, alţii nu mai vorbesc nici acum cu mine, deşi personajul meu, Francesca, nu are mai mult de 2-3% din niciun om pe care l-am cunoscut). Apoi am început să fabulez: devenise simplu, Francesca era deja cineva, povestea ei se scria singură.

După ce am trecut-o cu bine pe Francesca prin adolescenţă, m-am blocat: voisem să scriu povestea unei femei puternice, dar personajul meu nu voia să fie fericit. Şi atunci am înţeles că tot despre mine scriam - nu despre ceea ce trăisem fizic, ci despre ceea ce trăisem în interior. Scriam despre ceea ce mă durea cel mai mult: ratarea. În cei 10 ani de Bucureşti, cel mai tare mă impresionase o anume categorie de oameni: cea a artiştilor (cu sau fără diplomă) care făceau altceva în timp ce îşi aşteptau şansa - de cele mai multe ori, aşteptarea lor dura toată viaţa. Şoferul de taxi căruia îi spusese odată Florin Piersic că are talent de povestaş, să dea neapărat la institut; redactorul-şef de la TVR care terminase actorie cu mulţi ani în urmă, dar nu jucase niciodată, aştepta marele rol; tânăra care vindea cercei handmade în frig, în faţă la Teatrul Naţional visând momentul când va avea timp să îşi picteze tablourile şi să facă o expoziţie cu ele; vânzătoarea de la minimarket care uneori, în tura de noapte, cânta singură şi se imagina pe scenă.

Depresia s-a încheiat atunci când textul meu a câştigat concursul de dramaturgie de la Gala Star 2015, la Bacău. Marele premiu era să mi se pună în scenă spectacolul, dar nu m-am bazat pe asta, am vrut să-l fac eu, aşa cum îl visasem când l-am scris (şi bine am făcut, teatrul din Bacău nu şi-a respectat partea de înţelegere).

Am început să repet cu Anda la telefon, ore în şir. Sună stupid să povestesc cum am lucrat o mare parte din spectacol de la 350 de km distanţă, dar mi-am dat seama că nu era nevoie să privesc actriţa ca să îmi dau seama dacă e bine ce face sau nu. Dimpotrivă, parcă îmi era mai uşor să corectez, doar cu simţul auzului, momentele goale de conţinut, negândite suficient, neacoperite de o construcţie biografică. Am fost dictatorială şi nemiloasă: nu am lăsat-o pe Anda să îmi schimbe nicio virgulă, vocea personajului devenise mai puternică decât a mea.

Când Anda ştia deja textul, m-am întors la Bucureşti. Am locuit o săptămână, pe ascuns, la gazda Andei - ea stătea în chirie în casă cu proprietarii şi nu avea voie să primească vizite, aşa că am repetat o vreme în şoaptă, în mansarda în care nu încăpeau decât o măsuţă şi un pat. Eram ca în povestea lui Anne Frank, poate că asta dădea un plus de emoţie repetiţiilor. Acum mă gândesc că, pe de altă parte, era cumva, logic ca, după repetiţii numai cu voce să urmeze unele aproape numai cu imagine, ca să fie ciclul complet. Pe urmă am avut un noroc incredibil şi ne-am mutat la o prietenă, iar acolo am transformat una din camere în studio: am împins toată mobila la peretele cu fereastră, am eliberat complet un perete, am montat veioze pe post de reflectoare, am împrumutat un videoproiector. Cam pe atunci ne-am dat seama că, neavând bani de decor, va trebui să pun în practică tot ce am învăţat la facultatea de film şi să fac primul meu decor video. Visam să fac un decor care să interacţioneze cu actorul, un fel de videomapping, dar, până la urmă, m-am bucurat că am putut face pur şi simplu o oră de acompaniament vizual la povestea spusă de Anda şi că am făcut totul singură, fără experienţă, fără bani şi cu aparatură împrumutată.

Am început să cumpăr frenetic costume, pânze şi elemente de recuzită de la magazinele second hand, am tăiat, am cusut cu mâna mea, toate cele 10 costume din spectacol eu le-am făcut. Sună ridicol, dar totul a costat sub preţul a, să zicem, 100 de franzele. Pentru că, pe vremea aceea, nu aveam nimic, decât mult, mult timp. De altfel, repetiţiile la spectacol au durat un an întreg, un an în care am avut norocul să nu fie nevoie să ne luptăm decât cu noi însene. Cu noi şi între noi, evident: ne-am certat, ne-am împăcat, ne-a fost frică de noi, frică de monotonie, Anda mi-a rupt textul în bucăţi şi, deşi ea nu mai recunoaşte acum, l-a aruncat pe fereastră de la etajul 6, strigând că e o porcărie ş.a.m.d.

Într-o zi am invitat-o pe Monica Andronescu la noi acasă, în cămăruţa de 3 m x 4 m şi, printre mobile înşirate claie-peste grămadă, cu jaluzelele trase, i-am arătat un fel de repetiţie generală. Şi abia atunci am ştiut că e bine, că totul va fi bine.

 Pe jumătate cântec face parte din selecţia oficială a Festivalului Undercloud, 2017 şi va fi prezentat marţi, 22 august 2017, la ora 20,00, la Sala Studio de la ARCUB-Gabroveni, Bucureşti.

Pe jumătate cântec
Text şi regie: Crista Bilciu
Producţie: Teatrul de Foc
Cu: Anda Saltelechi.
Durată: 1h 10min
Foto: Vlad Catană.


 
 
 
 
 
 



 Toate articolele despre Festivalul de teatru Undercloud, 2017
 Toate articolele despre Pe jumătate cântec


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Crista Bilciu


Alte articole

 Premiile ediţiei aniversare UNDERCLOUD 10, 2017, Comunicat de presă
 Povestea unui spectacol - Frig la Undercloud, 2017, Alexandru Bogdan
 Povestea unui spectacol - Menajeria de sticlă la Undercloud, 2017, Alexandra Penciuc
 Povestea unui spectacol - Copii răi la Undercloud, 2017, Geanina Hergheligiu
 Povestea unui spectacol - Psycho la Undercloud, 2017, Iris Spiridon
 Toate articolele despre Festivalul de teatru Undercloud, 2017


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer