Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Don Giovanni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Don Faustinni - Don Giovanni


Mihai Brezeanu

august 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cine e, de fapt, Don Giovanni? Poate că în 1630, anul primei apariţii a legendarului Don Juan, într-o piesă a dramaturgului spaniol Tirso de Molina, el putea trece doar drept un seducător fără pereche, capabil să se strecoare în aşternuturile a sute, a mii de femei. Odată cu trecerea secolelor şi epocilor, însă, semnificaţia personajului a depăşit cu mult pe cea a unui simplu degustător de plăceri, care ajunge să plătească, la final, pentru păcatul de a se închina exclusiv la zeii hedonismului.

Suntem în 2017, la Bucureşti, la 230 de ani de la premiera (întâmplată la Praga!) a lui Don Giovanni, opera lui Mozart care reprezintă, probabil, cea mai faimoasă prelucrare artistică a mitului lui Don Juan. Andrei Şerban propune, la Opera Naţională Bucureşti, o nouă versiune a uneia dintre cele mai cunoscute, jucate şi discutate opere ale lumii.

Pornim de la muzica lui Mozart, libretul lui Lorenzo Da Ponte şi viziunea lui Andrei Şerban. Geniul care rezistă vremurilor, mediocritatea pe care absenţa muzicii ar fi îngropat-o de mult în uitare, neliniştea perpetuă a regizorului ce caută să dea sens prezentului şi speranţă viitorului prin mijlocirea artei (cuvânt, sunet, mişcare, lumină).

În scena de debut, Comandorul puriu apare însoţit de două piţi - june. Aproape de final, duhul lui, lepădat de orice însuşire omenească, se afundă cu Don Giovanni în iad. În iadul din care încălţările roşii ale protagonistului magistral încarnat de Csaba Sándor (distribuţia a II-a) ne avertizează că acesta a plecat cândva, demult, pentru a se înfiinţa pe pământ şi a se juca cu inimile, minţile, vieţile oamenilor.

În iadul al cărui stăpân Don Giovanni este, după cum ne înfăţişează scena finală, în care acesta împarte capetele mesei cu Comandorul-Divin, formând o balanţă perfect-echilibrată a Răului şi Binelui. De ar fi fost acoperită de piese de şah, imaginea de pe urmă ar fi fost desprinsă din A şaptea pecete a lui Ingmar Bergman.

În iadul de care, împotriva tuturor evidenţelor, Don Giovanni tânjeşte să scape, fără ca iertarea sa să fie însă cu putinţă în absenţa căinţei. Banala slujnică a Donnei Elvira din opera mozartiană devine, la Şerban, o Margaretă faustiană, simbol al purităţii şi luminii, imposibil de posedat de donjuan-ul abrutizat, dar spre care duhul acestuia priveşte cu speranţă. Personajul ingenuu al Slujnicei-Înger se înrudeşte cu cel al fiicei lui Liliom din Carousel, pe care acesta o vizitează pe timpul permisiei din Purgatoriu, la care încearcă să ajungă, dând astfel gest unei dorinţe de dincolo de păcat, din miezul pesemne etern bun al fiinţei.

Don Giovanni a fost cândva sus, asemenea îngerului (nu e lipsit de semnificaţie că doar eroului principal şi slujnicei le este permisă escaladarea până în vârf a scării ce tronează pe scenă mare parte din spectacol), dar apoi a căzut, alegând calea răului, pe care rulează, cu toată viteza, toate joint-urile epocilor.

Csaba Sándor se lasă pradă desfrâului cu o voluptate de mare actor, preluînd pe umerii săi greutatea sensului pe care montarea lui Şerban o propune în ultima sa jumătate de oră, atunci când Don Giovanni virează în Don Faustinni, când crucile ce împodobesc cimitirul în care tronează statuia Comandorului au ceva din albeaţa crucilor mişcătoare din Faust-ul purcăretian de la Sibiu şi muzica lui Mozart se eliberează desprinde total de anacronismele stupiduţe ale libretului, cuplând cu imaginile teribile şi oferind finalul grandios şi tulburător pe care orice regizor îl visează.

În pregătirea acestei tulburătoare şi neaşteptate explozii, avanpremiera de la Operă ne plimbă prin cutele / bolgiile prezentului, plasând povestea relaţiei Donna Anna (revelaţia Bianca Mărgean) - Don Ottavio (Andrei Lazăr portretizând just bărbatul în căutarea femeii-breloc, bună de arătat la paparazzi) în pagini de tabloid (La Dolce Vita powered by smart phones), caricaturizând neamprostismul cuplului de nouveau riches agrari Zerlina - Masetto (Maria Jinga şi Daniel Filipescu oferă energia şi empatia de care e nevoie pentru credibilizarea personajelor), aducând pe scenă feluritele întruchipări ale violenţei post-moderne, de la crosele de Funny Games la bâtele de Familia Flinstone, de la găştile de cartier la mascaţii de special-secret-service, cu un vag iz de parodiere a teroriştilor mişunând nestingheriţi / decerebraţi pe străzile marilor oraşe.

Suntem invitaţi şi în ambianţa marilor petreceri oferite de marii nou-îmbogăţiţi, unde parcă, însă, recursul la becalisme e puţin prea frecvent, după cum aluziile "groase", cu pronunţat caracter pornografic, nu rimează cu restul stilisticii spectacolului. Scenele de grup variază de la o anumită lipsa de consistenţă la momentul feluritelor dansuri colectiv la antologica defilare a cuceririlor donjuan-iste, atunci când 23 de femei desprinse din cele mai bune coşmaruri fellian-almodóvariene fac deliciul publicului.

Donna Elvira şi Leporello sunt singurii care înţeleg cum funcţionează partea pământească a lui Don Giovanni (doar ei primesc îngăduinţa de a purta roşul rezervat protagonistului). Înţelegerea nu îi face, însă, capabili să evite căderea în capcana farmecelor sale. Antonela Bârnat personifică zbaterea femeii care încearcă, fără succes, să se vindece de iubirea care o distruge. Daniel Mateianu şi şapca sa de delivery-boy <>nobr>new-york-ez îşi secondează magister-ul, fără a-l confrunta, cu adevărat, vreodată.

Dar cine e, de fapt, Don Giovanni? Un om? O întrupare a unui zeu, fie el şi căzut? Un concept? Pe cine, ce trage cu el în iad Comandorul?

Efigia de pe mormântul acestuia de pe urmă e greu de descifrat. Poate fi chipul unuia dintre Sofocle ori Euripide, tragedia antică fiind, din nou, chemată de Andrei Şerban să purifice lumea stricată. Există un anumit unghi şi anumite trăsături care amintesc de cea mai cunoscută dintre fotografiile doamnei Bulandra, cea care a înfiinţat şi dat nume teatrului în care a debutat şi revenit Şerban. Oricine s-ar ascunde în trăsăturile de piatră, amintirea îi e impozantă, solemnă, absolută. Viaţă de dinaintea amintirii nu îi era, însă, lipsită de oarece plăceri pământeşti, vezi cele două pisi care l-au condus până aproape de moarte.

Poate că întrebarea e greşit formulată. Nu "cine e Don Giovanni?" se cuvine să întrebăm, ci "cine suntem noi, cei care ne lăsăm seduşi, amăgiţi, nefericiţi de Don Giovanni?". El are harul de a ajunge la măruntaiele sufletului omenesc, de a pătrunde acolo unde nimeni altcineva nu a făcut-o. Îşi bate joc de acest har şi e pedepsit, dar asta, deşi, poate, restabileşte ordinea mare a lumii, nu rezolvă, câtuşi de puţin, ordinea mică, a noastră, a pământenilor de profesie.

Noi, toţi, îl iubim, înainte şi dincolo de moarte, oricât de puţine clipe ne-ar fi oferit, pentru că acele clipe petrecute cu el le surclasează pe toate celelalte fără de el. Nici unul dintre cuplurile pe care le dizolvă apariţia lui Don Giovanni nu e, de fapt, altceva decât o faţadă de paie, un inel ce se înşurubează în convenţia existenţei lipsite de înălţimi şi de abisuri.

Don Giovanni plăteşte pentru că, în cheie-divină, şi-a negat vocaţia de Iisus, ori, în cheie-umană, şi-a ratat destinul de Hamlet. În ambele cazuri, Tatăl-Fantomă reaşeza lucrurile pe făgaşul firesc.

Cu Donnele şi domnii lăsaţi în urmă, lucrurile sunt, însă, infinit mai complicate. Oamenii cad pradă Diavolului pentru că singur el le oferă intensitatea pe care ei înşişi nu sunt capabili să o nască, să o întreţină, să o transfigureze.

La răstimpuri, un glob de oglinzi luminează întunericul înălţimilor scenei şi ale sălii. Irizaţiile sale bucură ochiul şi fură privirea. Dar el nu e decât o colecţie de cioburi lipite pe un balon de hârtie. Adevărata lumină, de zărit în spectacolul lui Şerban sub forma a două discuri orbitoare proiectate simetric pe înaltul scărilor în al căror vârf ajung doar Don Giovanni şi Slujnica-Înger, e orbitoare şi (aproape) deloc privită.




 Toate articolele despre Don Giovanni


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


Alte articole

 Scrisoare deschisă pe marginea lui Don Giovanni, Horia-Roman Patapievici
 Don Giovanni marca Andrei Şerban, o operă deschisă, Lidia Melinte
 Dramma giocoso a lumii artelor spectacolului din România - Don Giovanni, Oltea Şerban-Pârâu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer