Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Ţara moartă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ţara moartă şi lumea ideilor fără uniformă


Marian Rădulescu

august 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nefiind precoce, în copilărie am fost fascinat de personajul Sergiu Nicolaescu. Îi urmăream filmele cu religiozitate până când, la începutul anilor '80, începusem să văd şi altfel de filme româneşti - O lacrimă de fată, Casa dintre cîmpuri, Proba de microfon, Croaziera, Semnul şarpelui, Sfîrşitul nopţii, Imposibila iubire şi - mai ales - Concurs, Dreptate în lanţuri, Pas în doi. Atunci aveam să mă despart definitiv de mitul lui Sergiu. De curând, alături de fiul meu cel mic (în vârstă de 7 ani), am revăzut Revanşa. În ziua următoare aveam să văd Ţara moartă, documentarul-eseu de Radu Jude cu fotografii din colecţia lui Costică Acsinte (fotograf din Slobozia) şi fragmente (citite de regizor) din jurnalul doctorului evreu Emil Dorian.

Montajul lui Jude oferă o perspectivă insolită asupra ascensiunii legionare de la sfârşitul anilor '30 şi se opreşte la mijlocul anilor '40, când a fost instaurată aşa-zisa "democraţie populară". Fenomenul apare prezentat şi în sus-pomenitul policier politic din seria Comisarilor născociţi şi jucaţi de Sergiu Nicolaescu. Ţin minte că, la cei nici zece ani pe care îi aveam la prima vizionare a Revanşei, m-a oripilat scena masacrului de la abator, prezent şi în însemnările lui Emil Dorian. Nu ştiam pe atunci că victimele sunt, fără excepţie, cetăţeni români de origine iudaică şi nici nu înţelegeam prea bine cine sunt, de fapt, acei bandiţi îmbrăcaţi în haine de piele neagră. Coloana sonoră a acelui blockbuster local nu conţine marşuri legionare (ca în Ţara moartă), ci ritmuri jazz, electro-dance şi pop-rock.

Cum arăta România în ultimii ani de pace de dinainte de Al Doilea Război Mondial şi în anii marcaţi de ideologia naţionalistă ce dorea să facă "o ţara şi un popor cum e soarele sfânt de pe cer"? Nu altfel decât o înfăţişează şi o povestesc - în felurite chipuri - cei care au cunoscut-o nemijlocit. 80 de ani mai târziu, Radu Jude se foloseşte de câteva sute de fotografii, de o serie de marşuri, imprimări audio din materialele de propagandă ale vremii, precum şi de câteva fragmente-mărturie care - asemenea confesiunii din Jurnalul lui Mihail Sebastian - transmit disperarea unei conştiinţe de paria. De bună seamă că realitatea românească a acelor ani nu a fost numai aşa, dar - şi asta ar trebui să reţinem - a fost şi aşa. Timpul care nu mai avea răbdare - deocamdată - cu unii oameni garanta drepturile absolute ale colectivului în faţa minorităţii "jidoveşti sau jidovite". Mihail Sebastian, Jurnal: "Guvernul Goga s-a instalat [decembrie 1937]. Pentru prima oară s-a putut înregistra într-un discurs oficial vocabularul Poruncii Vremii: jidan, jidănime, dominaţia lui Iuda etc. etc."

Multe din fotografiile lui Costică Acsinte (câteva sute selectate dintr-o colecţie impresionantă, de câteva zeci de mii, întinsă pe şapte decenii) surprind ascensiunea "omului în uniformă" despre care Sebastian scria în Jurnal: "Omul în uniformă este tipul de grandoare umană pe care experienţele extremiste de dreapta şi de stânga încearcă să-l impună timpului nostru. Cămăşile negre, brune, albastre şi verzi simplifică violent ideile, atitudinile şi sentimentele, reducându-le la o culoare, la un semn, la un strigăt. Se netează astfel dintr-odată toate îndoielile posibile, se strivesc nuanţele, se teşesc sub o formidabilă presiune nivelatoare poziţiile personale de gândire. Nu rămân în joc decât două-trei adevăruri revelatoare, asupra cărora nimeni n-are voie să întrebe, dar pentru care toată lumea trebuie să moară.".

La fel ca Aferim! şi Inimi cicatrizate, Ţara moartă contestă nu creştinismul per se, ci politizarea lui "în sensul unui compartiment distinct, bine separat, al existenţei" şi împuţinarea "oamenilor tăcerii şi compasiunii" (Olivier Clément, Viitorul Bisericii). Violenţa, pare a spune Radu Jude, este cu atât mai perversă cu cât e "morală" şi "îndreptăţită", aşa cum - încă din primele cadre ale acestui documentar-eseu - reiese din discursul Mareşalului Antonescu despre "propăşirea patriei", "întoarcerea la matca din care nimeni nu ar fi trebuit să iasă", sau din marşurile legionare ce ridică în slăvi o "moarte vitează". Singur, există şi o faţă nevăzută a "chestiunii evreieşti", pe care Jude nu şi-a propus s-o ia în considerare. Există nu doar Jurnalele lui Dorian şi Sebastian, ci şi Jurnalul fericirii, scris de Nicolae Steinhardt - iudeul care, îmbisericindu-şi mintea, se considera "sută la sută evreu şi mie la sută român". Atâta doar că drumul spre această perspectivă se arată mai luminos atunci când ţi-a fost descoperită (sau n-ai uitat de) "bucuria Învierii" ce izvorăşte din Biserica-potir - neînregimentrată politic şi neprihănită de filetism.

Nu Biserica Dumnezeului cel Viu este adusă în discuţie sau incriminată de Radu Jude, ci instituţia eclezială atunci când pune specificul particular (naţional), deasupra binelui comun. Derapajul este considerat erezie în Biserica Ortodoxă, însă "a vorbi despre filetism în spaţiul ortodox este ca şi cum ai aminti de funie în casa spânzuratului; prea puţini teologi ortodocşi au curajul de a ataca acest subiect delicat, iar cei care o fac riscă să intre în dizgraţia ierarhiei" (Chrystos Yannaras, Adevărul şi unitatea Bisericii). Subiect delicat, în România începutului de mileniu trei, este şi legionarismul. Să reţinem doar atât: "blasfemia" lui Radu Jude - spre deosebire de apatia indiferenţei - e semnul unei relaţii cu Dumnezeu. "«blasfemul» ar trebui simţit de către creştini ca o problemă care le este pusă cu duritate", iar "adevăratul răspuns creştin la «blasfem», precum şi la indiferenţa (aparentă) a epocii, ar fi mai întâi, dezvoltarea unei arte liturgice strălucitoare" (Olivier Clément).

Oricât ar părea de ciudat, în Ţara moartă, forma de rezistenţă la "spiritul de stup" (deopotrivă fascist sau marxist) nu e nici abstractă şi nici exclusiv iudaică. Este "o afirmare a ideii de om", ca în Lupta în jurul unui rug de Ştefan Zweig, o denunţare a lipsei de viaţă (de unde şi titlul documentarului-eseu) şi a abuzului de scheme. Nu doar din fascism, ci şi din marxismul instalat în România abuziv de tancurile sovietice, în august 1944. În acest sens, Ţara moartă caută să recupereze "lumea ideilor fără uniformă" în care - aşa cum reiese din Jurnalele lui Emil Dorian şi Mihail Sebastian, "se circulă greu".

Fotografie de Costică Acsinte



 Toate articolele despre Ţara moartă


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


ÎN PROGRAM

Cinemateca Eforie
Duminică, 19.11.2017 - 15,00


Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Cronică fără titlu - Ţara moartă. Fragmente de vieţi paralele, Anca Mureşan
 Ţara Moartă - o metaforă politică mai zdrobitoare decît Clasa moartă, ninat
 Voci şi imagini mişcătoare - Ţara moartă de Radu Jude la One World Romania, 2017, Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer