Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Ţara moartă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cronică fără titlu - Ţara moartă. Fragmente de vieţi paralele


Anca Mureşan

septembrie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
De-aş fi cu măcar vreo 20 de ani mai tânără, articolul ăsta s-ar numi Morţii mă-sii de ţară. Nu ca să epatez sau să vă fac să deschideţi cu orice preţ link-ul. Goana după click-uri şi senzaţional nu mă preocupa nici atunci, nici acum. Însă atunci îmi exprimam revolta mai vocal, mai frust. Acum am ieşit de la film bombănind: Popor tolerant, pe dracu! Cuvintele mi-au ieşit din gură scrâşnite printre dinţi. Cu oarecare patos, dar nu resemnat. Semn că revolta nu m-a părăsit de tot.

M-am născut suficient de demult ca la şcoală să nu fi învăţat mai nimic din capitolele negre ale istoriei ţării acesteia. Despre Holocaust ni se spunea vag, despre legionari nici atât, cu generalul Antonescu n-am înţeles prea bine care a fost povestea, suna destul de ambiguu felul în care ni s-a predat implicarea sa în al doilea război mondial. Ce-au însemnat cu adevărat 23 august, 9 mai, "întoarcerea armelor" împotriva Germaniei, ce rol a jucat regalitatea în modernizarea României am aflat mult mai târziu din cărţile pe care le citeam uluită. Până atunci crescusem doar cu filmele istorice, cu personaje mitizate şi domnitori buni. Puteam să bag mâna-n foc că armata română n-a dus războaie de cucerire, n-a comis nici o nedreptate, şi-a apărat cu eroism fiecare brazdă de pământ, iar soldatul român a fost curajos, loial şi cu frică de Dumnezeu. N-ar fi făcut rău nici unei muşte, darămite unei fiinţe fără apărare. Era ca poporul însuşi: blând, ospitalier şi tolerant. Alţii au fost răi. Nemţii, ruşii: nişte barbari şi nişte călăi. Noi, nu.


Apoi au venit anii de după 1990, când mi-au căzut în mână atâtea cărţi care mi-au demonstrat uneori contrariul şi mi-au arătat că "adevărul" nu e aproape niciodată alb sau negru. Iar acum a venit Radu Jude cu filmul ăsta şi mi-a mai dat o palmă. Realităţile enunţate în Ţara moartă nu ţin de domeniul noutăţii sau al marilor dezvăluiri. Este suficient să fi citit Jurnalul lui Mihail Sebastian ca să nu fiţi surprinşi de ce auziţi în film. Ce şochează însă în Ţara moartă este felul în care ajung la tine atrocităţile unei perioade tulburi din istoria neamului.

Trei sunt planurile pe care se derulează naraţiunea. Pe toată durata filmului, pe ecran curg imagini făcute între 1937 şi 1944 din colecţia Costică Acsinte, fost fotograf de război care a avut la Slobozia un studio numit Foto Splendid. Sunt imagini de viaţă obişnuită, cu oameni obişnuiţi care îşi duc vieţile obişnuite. Civili sau soldaţi, portrete sau imagini de grup, copii sau bătrâni, femei şi bărbaţi. Se căsătoresc, petrec, muncesc, de Crăciun taie porcul, de Paşti mielul, merg la război, mor. Cel mai şocant este când vezi copii în sicriu sau ţinând arme în mână, cu un aer bizar-triumfător. Altfel, toate personajele imortalizate de Acsinte au trupuri ţepene, stau la poză cu chipuri imobile, de parcă ar fi lipsite de orice sentiment. Poezia imaginilor se naşte tocmai din duritate, din lipsa de zâmbet şi de emoţie cu care ne privesc de dincolo de timp.


Acest plan vizual al filmului, conceput ca o proiecţie succesivă şi obsedantă, este întregit de partea sonoră. Pe de o parte, discursuri de arhivă din propaganda vremii (carlistă, legionară, antonesciană şi comunistă), pe de alta fragmente din jurnalul medicului evreu Emil Dorian, citite chiar de regizor. Acesta cred că este punctul de greutate al filmului: contrastul izbitor dintre vocea plată, lipsită de inflexiuni sau nuanţe a lui Radu Jude şi brutalitatea cuvintelor rostite. Mi s-a întâmplat de câteva ori ca în secundele de linişte ale filmului (era o tăcere apăsătoare, grea, cu stop-cadru pe câte o fotografie sau alta) să reiau în minte cuvintele pe care tocmai le-am auzit. Ca şi cum urechea a perceput sunetele, dar mintea nu reuşea să le găsească sensul. O fetiţă nu vrea îngheţată, în loc de cadou îi cere tatălui său să o ducă în piaţă să vadă cadavrele înşirate pe caldarâm. Jidanii au vrut să acapareze comerţul, iar medicii jidani sunt de vină pentru calitatea proastă a sistemului medical din România. Copiii au fost îngropaţi până la gât, apoi au fost împuşcaţi. Evreii au fost înghesuiţi în trenuri şi erau nevoiţi să îşi bea urina pentru că nu primeau apă. "Popa" Galaction, Cioran sau Lovinescu sunt pomeniţi în jurnalul lui Dorian cu aserţiuni deloc onorante pentru ei. Apar oameni de stat care au contribuit la politica antisemită, dintre care se distinge şi figura lui Octavian Goga. Apoi sunt soldaţi obişnuiţi care exclamă am omorât atâţia jidani, că mi-am săturat ficaţii! şi unul care refuză să ucidă nişte copii nevinovaţi, şi afirmă cinic dacă erau evrei, cu plăcere! fără să ştie de fapt că, involuntar, a cruţat de la moarte nişte copii de evrei. Multe şi groaznice sunt ororile relatate de Emil Dorian, de la disperarea proprie produsă de foame şi frică până la groaza veştilor despre gazările din lagărele germane şi masacrele armatei române asupra evreilor la Bucureşti, la Iaşi sau după ce au fost deportaţi în Transnistria.

Este o pagină de istorie pe care Radu Jude ne-o dezvăluie aşa cum a fost. Fără mijloace artistice sau înflorituri estetice. Într-un interviu, regizorul a fost întrebat cum ar răspunde celor care l-ar acuza de lipsă de patriotism şi anti-românism. "Ţara moartă este tocmai proba patriotismului meu", a spus el.


Într-adevăr, nu înseamnă că aceste pete negre din istorie nu au existat dacă nu vrem să le cunoaştem sau dacă nu vorbim despre ele. Şi nici nu vor dispărea de la sine. Ni s-a servit destul o istorie cosmetizată, poate ar fi vremea ca demersuri precum cel al lui Jude să aibă ecou în societatea actuală.

Spun asta pentru că m-am gândit mult cine e "mortul" colectiv din titlul filmului: ar putea fi evreii ucişi (doar pentru vina de a fi fost altfel), dar la fel de bine ar putea fi personajele din fotografii (moarte în imobilitatea lor), şi care nu au avut nici un fel de reacţie în acele vremuri oribile. Îşi duceau de bine de rău viaţa; în vreme ce în ţară se petreceau crime groaznice, părea că ei asistă impasibili la cursul istoriei şi mistificarea ei. Sau am putea fi chiar noi, cei de acum, care refuzăm orice fel de proces de conştiinţă. Nu ne punem întrebări şi nu vrem să acceptăm faptul că nu suntem un popor perfect. Suntem îngheţaţi precum câmpul acoperit de zăpadă din imaginea de final a filmului.

Cine (mai) crede că românul are toate calităţile din lume, că e generos, educat, fără prihană, ar putea încerca acest exerciţiu: priviţi cu atenţie în oglinda pe care Ţara moartă ne-o pune în faţă. S-ar putea să ieşiţi din sala de cinema scrâşnind printre dinţi, cu capul în pământ.



 Toate articolele despre Ţara moartă


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Anca Mureşan


Alte articole

 Ţara moartă şi lumea ideilor fără uniformă, Marian Rădulescu
 Ţara Moartă - o metaforă politică mai zdrobitoare decît Clasa moartă, ninat
 Voci şi imagini mişcătoare - Ţara moartă de Radu Jude la One World Romania, 2017, Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer