septembrie 2017
Ouăle lui Tarzan
Noul documentar al lui Alexandru Solomon, Ouăle lui Tarzan, vorbeşte despre multe subiecte. Despre experimente brutale pe primate, despre îngrijitori care se ataşează de animale, despre cercetători care visează experimente extreme, despre teritoriul pe nume Abhazia şi războiul care l-a separat, acum mai bine de două decenii, de Georgia, despre război, despre naţionalism, despre familie. Şi enumerarea ar putea continua.

Mai presus de toate acestea, însă, filmul e desprins de orice ideologie, poziţionare geografică ori constrângere istorică, fiind, de fapt, un omagiu discret, inteligent şi emoţionant adus fragilităţii fiinţei umane pe care camera lui Solomon are răbdarea, talentul şi norocul de a o descoperi în spatele măştilor, în spatele fricilor, în spatele barierelor de orice fel. Eseu cinematografic pulsând de duioşie, de melancolie, de empatie, Ouăle lui Tarzan (nu e chiar cel mai inspirat dintre titluri) este, pesemne, cea mai personală dintre creaţiile lui Solomon.

Deşi aparţinând genului documentar, filmul are alura unei ficţiuni de Noul Val. Asemenea marilor titluri ale curentului care dă sens cinema-ului românesc, pelicula lui Solomon aşază oglinda în faţă unei realităţi crude şi crunte, populate de oameni încărcaţi de defecte, de vini, de naivităţi, de imperfecţiuni de tot soiul. Privirea regizorului e însă ferită de orice tentaţia de a condamna, de a ironiza, de a arăta cu degetul, fiind, în schimb, bine dotată la capitolele umor, compasiune, înţelegere.

A mélyben / În adâncuri, minunatul spectacol al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, privilegiază puseurile de umanitate risipite pe fondul unei lumii unde sărăcia, violenţă, abandonul fac legea. Abhazia din filmul lui Solomon nu e fundamental diferită de periferia extremă a lui Gogol înscenată de Yuri Kordonsky.

Personajele ei sunt oameni striviţi între mari evenimente şi puteri istorice, pierduţi între valorile lumii noi & libere & deschise şi cele ale lumii vechi & tradiţionale & închise, încercând să realizeze imposibila conciliere între creştinism şi darwinism (colosală explicaţia tinerei cercetătoare care găseşte rezonul existenţei maimuţelor în planul divin al Vechiului Testament!), între a trăi pe urma experimentelor ştiinţifice realizate pe animale şi a iubi animalele ce urmează a fi sacrificate în experimente ştiinţifice, între obligaţia de a onora, prin perpetuarea urii, memoria celor morţi într-un război atât recent şi de a opri hohotul de plâns stârnit de amintirea iubirilor pierdute.

Forţă dramatică a derutei lor e teribilă. Filmul e parcă o capsulă trimisă în timp şi în spaţiu pe care stă scris: "Hei, voi, semeni, existăm şi noi! Deşi poate ne priviţi ca pe o ciudăţenie din alte timpuri, vă suntem contemporani!. Nu ne ignoraţi, nu ne uitaţi, nu ne abandonaţi!".

Regia: Alexandru Solomon

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus