Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - Ouăle lui Tarzan

În urmă cu peste 30 de ani am cunoscut un inginer constructor. Îl chema Victor şi, pe la mijlocul anilor '80, cu nişte ani înainte de pensionare (când l-am întâlnit pentru prima oară), lucra într-un birou la Direcţia judeţeană de drumuri şi poduri. El a fost cel care m-a împrietenit atunci cu muzica simfonică şi mi-a netezit calea spre literatura universală. Şi tot el mi-a vorbit întâia oară despre agresiunea cu care - în 1944 - tancurile sovietice au instaurat, în România, "democraţia populară". Era anticomunist convins, dar dintr-o perspectivă atee, astfel că a luat parte bucuros la acţiunile comuniştilor de promovare a "ateismului ştiinţific" când - în "obsedantul deceniu" (începutul anilor '50) - "noua orânduire" avea să se impună în oraşele şi satele din România. În această privinţă, îmi spunea el, gândea la fel cu comuniştii. Mi-a mai spus atunci ceea ce aveam să aud şi în filmul lui Alexandru Solomon: "Noi, oamenii, avem cu maimuţele mult mai multe în comun decât ne vine să credem."


Ouăle lui Tarzan m-a dus cu gândul la lumea descrisă de Svetlana Aleksievici în Vremuri second-hand (o carte ce surprinde degringolada morală, socială şi politică din ţările fostei URSS, după dezintegrarea acesteia, la începutul anilor '90) şi Soldaţii de plumb (un volum dedicat ostaşilor sovietici căzuţi sau răniţi în războiul din Afganistan), dar şi la episodul despre mankurţi din O zi mai lungă decât veacul de Cinghiz Aitmatov. Prima impresie pe care am auzit-o despre filmul lui Alexandru Solomon a fost oarecum dezaprobatoare. Persoana care mi-o comunicase fusese profund tulburată de informaţiile din film referitoare la experimentele pe maimuţe de la Institutul de Primatologie (înfiinţat în 1927) din oraşul abhaz Suhul, vizibil afectat de războiul civil de la începutul anilor '90. Hibrizii - un fel de oameni-maimuţă pe care, în avântul stalinist din anii '30 (abia atunci, pentru că în perioada ţaristă nu i se îngăduise această "îndrăzneală") dorea să-i "fabrice" primatologul Ivanov - erau un fel de mankurţi avant la lettre şi urmau să lucreze ca nişte "roboţi" obedienţi trimişi de statul sovietic la felurite munci istovitoare (în mină, pe şantierele de construcţii).


Documentarul lui Alexandru Solomon este, mai ales, un imn adus sufletului abhaz - cu ochii umanistului-poet, nu ai istoricului. Abhazii - aflăm dintr-o legendă povestită în primele minute ale filmului - sunt un popor ospitalier căruia Dumnezeu, după ce le-a oferit în dar o ţărişoară "ca un colţ de rai", i-ar fi lăsat apoi să trăiască şi să înflorească (Va, vis et deviens! - ca în titlul unui film de Radu Mihăileanu) în ea. Şi să facă experimente - deloc lipsite de cruzime - pe maimuţe (unele dintre ele descendente dintr-o maimuţă neobişnuit de longevivă numită Tarzan, care a avut 400 de pui cu 200 de femele). Sau să le trimită, singure, în cosmos, la bordul unor rachete (dar fără icoana Sfintei Treimi de Andrei Rubliov, ca în Solaris-ul tarkovskian) - aşa cum vedem din nişte imagini de arhivă ale anilor '80. "Au fost 6.000 de maimuţe în vremurile sovietice, acum (după câştigarea independenţei ţării în urma desprinderii de URSS) au mai rămas 600" - spune un angajat al Institutului de la Suhul. Nu toate au fost supuse experimentelor. Unele au fost adoptate de câte un suflet milostiv, pentru a fi crescute şi îngrijite cu dragoste, asemenea unui animal de companie.


Filmul lui Solomon ţi se dezvăluie, într-o anumită măsură, în funcţie de ceea ce eşti: un darwinist convins de ridicolul teoriei creaţioniste sau un om al veacului tău, un veac al tuturor relativismelor, care - chiar şi după Darwin - caută să-şi dezvolte conştiinţa eclezială (nu religiozitatea). Cum puteţi împăca darwinismul cu biserica? - îşi întreabă condescendent o cercetătoare octogenară şi darwinistă (directoarea institutului) subalternele mult mai tinere. Întrebarea se adresează fiecărui privitor în parte. Tinerele cercetătoare îi răspund că atunci când intră într-o biserică pierd noţiunea timpului, însă refuză să polemizeze, pentru că "împărăţia" pe care le-o descoperă învăţătura evanghelică a Bisericii "nu e din lumea aceasta" şi nu poate fi "demonstrată". Pentru că - altfel decât spune un alt cercetător octogenar din film, ce consideră că majoritatea oamenilor se duc la biserică din nevoia de "auto-hipnoză", iar nu de "experiere a tainei" (şi are dreptate: o taină se "experiază" doar prin trăirea ei, nicidecum prin abordarea ei academică, exclusiv teoretică, exterioară) - ţine de credinţă, de primirea învăţăturii despre Hristos. "Am putea discuta la nesfârşit şi tot nu i-am da de capăt întrebării dumneavoastră" - îi răspunde una din aceste tinere cercetătoare şefei sale sceptice. "Nu cred că eu şi ai mei ne tragem din maimuţă!" "Tu nu, dar strămoşii tăi cu siguranţă!" Cum ar veni: ca şi Darwin, socialismul trece pe lângă, nu rezolvă problema morţii, a bătrâneţii, nu oferă sensul metafizic al vieţii. Răspunsurile (mereu pe potriva întrebărilor) se află numai atunci când începi să-ţi îmbisericeşti mintea, la fel ca tinerele cercetătoare din filmul lui Solomon. Asta doar dacă - asemenea savanţilor octogenari - nu găseşti în orice referire la dimensiunea tainică a vieţii un indiciu pentru o ridicolă şi înduioşătoare ignoranţă.


Alexandru Solomon nu explică nimic, nu militează pentru niciuna din ipoteze, dar lasă o portiţă pentru a medita la natura fiinţei umane. Şi pentru a face trecerea de la experimente la experiere. Spre deosebire de "experimentare", "experierea" presupune prezenţa conştientă a unei percepţii, pe care un "experiment ştiinţific" nu ţi-o poate oferi. Către final, camera lui Radu Gorgos surprinde o mică obşte adunată la o biserică să prăznuiască "minunea minunilor", Învierea. Comunicare prin cuminecare. Emil Cioran: "Teologia îl defineşte pe om mai bine decât zoologia". Imaginea pare desprinsă din Soljeniţîn (Procesiunea pascală): "Femei cu feţe hotărâte, detaşate, gata şi pentru moarte dacă ar fi eliberaţi tigri asupra lor."