Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul European de Teatru Eurothalia, 2017

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

A doua seară de Eurothalia, 2017


Mircea Sorin Rusu

noiembrie 1999
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
De data asta am în program o demonstraţie de lucru a actriţei Julia Verley de la Odin Teatret, demonstraţie pe care o aştept şi n-o aştept în acelaşi timp. Şi asta poate din cauza spectacolului Salt / Sare de la acelaşi teatru, regizat de Eugenio Barba şi prezentat cu o seară înainte. Trebuie să recunosc că mă încearcă sentimente contradictorii. Iată-mă aici, faţă în faţă cu o pagină din istoria teatrului universal (de dată recentă): Eugenio Barba - care, în seara spectacolului Sare, prezentat într-o hală industrială de la marginea oraşului, s-a înghesuit în cursa specială oferită de festival pentru a-i transporta pe doritori de la o sală la cealaltă, fără fasoane şi fără vedetisme ieftine. Ceea ce e foarte bine. Mai apoi, însă, am stat să mă întreb de ce nu mi-a făcut absolut nimic spectacolul pe care l-am văzut. Ştiu că el a fost precedat de o demonstraţie de lucru a actriţei Roberta Carreri, demonstraţie care s-a întâmplat înainte să ajung eu la Timişoara, şi că ecourile au fost foarte bune. Mai apoi, însă, urmărind Sare, un mare succes al Teatrului Odin, care se joacă acasă la el încă din 2002, am aşteptat să se întâmple magia. Poate că aşteptările sunt mult prea mari atunci când îţi faci idei despre cum ar putea să arate istoria teatrului (revin şi spun de dată recentă) când este pusă în situaţia de a sări dintre paginile cărţilor şi de a-ţi arăta pe viu ceea ce îţi explică în scris. Poate că a fost de vină şi spaţiul ales (categoric impropriu, în care spectacolul, în toată arhitectura lui, părea complet pierdut într-un întuneric prea mare, într-un hău care îi reducea dimensiunile şi îi anihila posibilul impact). Poate că a fost de vină şi lipsa traducerii (cei de la Odin Teatret au refuzat categoric orice opţiune de titrare, fie ea proiectată sau la căşti, aşa că soluţia de compromis a fost tipărirea traducerii pe foi A4, pe care le-am găsit fiecare pe scaun. N-a ajutat prea mult, din păcate - pe când m-am pus pe citit s-au stins luminile. În fine, exista şi soluţia citirii textului după. La urma urmelor, dacă impactul e puternic, textul se lipeşte de tine automat, chiar şi retrospectiv.). Nu ştiu ce a fost acolo (sau poate ştiu?), dar am avut în mod clar impresia că asist la o prezentare a unei opere de muzeu care nu mai reuşeşte să se conecteze la prezent. Ce să fac?!)

Asta a fost, însă, în seara de miercuri (11 octombrie 2017), după Moliendo Cafe (despre care poate o să vorbesc odată, dar nu chiar acum; oricum, spectacolul e ultra-cunoscut, numai în festivalul Thalia a fost prezentat de trei ori, de la premieră şi până acum). Joi (12 octombrie 2017), după cum spuneam mai sus, seara s-a deschis cu demonstraţia de lucru a Juliei Varley - pe parte de tehnică vocală. Actriţa a reluat fragmente de text din spectacolele teatrului (de la Brecht's Ashes până la Castelul din Holstebro sau Oxyrhyncus, trecând şi prin Lady Macbeth), arătând aplicat cum se mulează vocea pe mişcarea care exprimă acţiunea (sau invers). Ce a rămas după această demonstraţie (cel puţin în ce mă priveşte, dar, la modul real aş vrea să ştiu şi cu ce impresie au rămas şi alţi spectatori prezenţi în sală), a fost aceeaşi senzaţie pe care am avut-o după Sare: am văzut din nou o demonstraţie de tip muzeu şi cam atât. Iar lucrul ăsta mi s-a părut în primul rând foarte, foarte trist. Totuşi, în seara asta Julia Varley va prezenta şi un spectacol, e vorba de Ave Maria (Moartea se simte singură). Să vedem.

După Varley a urmat, la o oră şi ceva, Motus cu MDLSX (regizat de Enrico Casagrande şi Daniela Nicolo). Nici nu ştiu cum să încep, dacă e să spun câteva vorbe despre spectacolul lor. Sau ba da, iată, am să încep cu ceva din Eugenio Barba, care vorbea despre felul în care teatrul creează tensiune atunci când te decizi să priveşti dincolo de limite, mai precis e vorba aici de limita dintre prezentul reprezentării şi trecutul întâmplărilor reprezentate. Şi despre asta e vorba în acest performance, în care Silvia Calderoni îşi revizitează performativ trecutul pentru a putea să îşi explice cumva momentul în care se află în prezent, un prezent în care ea nu se poate încă defini nici ca femeie, nici ca bărbat, un prezent în care combinaţia de cromozomi xy s-a rătăcit într-un corp femeiesc şi în care acceptarea celor din jur poate veni doar prin forţarea limitelor biologice, nicidecum prin încercarea acestora de a înţelege diferenţa. Totul e exploziv în MDLSX, Calderoni nu se cruţă nici pe ea însăşi şi nu îi cruţă nici pe spectatori, dezinvoltura cu care îşi poartă corpul în spaţiul de joc avându-şi rădăcinile în disconfortul provocat de acelaşi corp în trecut, devenit acum şi subiect şi obiect de investigaţie. Cu o forţă nemaipomenită, izvorâtă (şi) din sinceritatea dezarmantă cu care se priveşte pe sine şi pe cei din imediata ei apropiere, cu mult zgomot şi cu un playlist fenomenal dat la maxim, Silvia Calderoni se supune unei autoexaminări impregnată uneori de emoţie, însă alteori împinsă până la limita suportabilului, totul petrecându-se într-un soi de transă care pare a se consuma într-un microunivers atent demarcat, colorat de lumini, împânzit de recuzită, completat organic de proiecţiile video înregistrate sau de cele în timp real, cu alte cuvinte o bulă în care performerul pare a nu fi (neapărat şi nu întotdeauna) conştient de prezenţa publicului, dar pe care, la final, i-o confirmă şi i-o validează în mod direct şi neechivoc, chestionându-i implicit poziţia faţă de cele arătate până atunci. Şi în acel moment îţi dai seama cel mai bine, ca privitor, de implicarea ta în povestea lui Calderoni, îţi reaminteşti brusc momentele în care îţi venea să îţi fereşti privirea, dar te simţeai protejat de întuneric, devii brusc conştient de toată greutatea, tristeţea şi singurătatea care se ascund în spatele acestui performance îmbrăcat în haine strălucitoare şi conturat de ritmuri puternice, chiar extatice de multe ori. Îţi dai seama, în acelaşi timp, că ai asistat la ceva extrem de viu, construit din multă durere.


Acum, ce să mai spun? Am văzut o sală întreagă (s-a stat şi pe scări) fascinată de MDLSX. Dar experienţa mea de spectator a fost completată şi de reacţia uneia din vecinele de scaun, care, plictisită sau scandalizată încă din primele zece minute, a înţeles să îşi manifeste nemulţumirea cât mai zgomotos, ba ţâţâind din buze, ba trântindu-se în scaun (şi zguduind şi jumătate de rând), ba dându-se pe telefon (ce lumină insuportabilă au telefoanele astea pe întuneric!), ba oftând de mama focului. Nu am înţeles de ce nu s-a ridicat să plece (şi da, ştiu, menţionarea comportamentului ei este, în contextul acesta, trivială. Sau nu e?) şi a preferat să se zbată în scaun aproape două ore. Nu ştiu. Şi, de fapt, nici nu cred că mă interesează. Cert este că aseară am avut experienţa întâlnirii nu cu o actriţă, nu cu un performer, ci cu un vulcan uman faţă de care nu ai cum să rămâi indiferent. Laud spectacolul prea mult şi devine dubios? Bine, atunci mă opresc. Pe moment.




 Toate articolele despre Festivalul European de Teatru Eurothalia, 2017


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mircea Sorin Rusu


Alte articole

 Ultima zi de Eurothalia, 2017, Mircea Sorin Rusu
 Ce n-am văzut şi-mi pare rău - Eurothalia, 2017, Mircea Sorin Rusu
 Programul Festivalului European de Teatru Eurothalia, 2017, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer