După Varley a urmat, la o oră şi ceva, Motus cu MDLSX (regizat de Enrico Casagrande şi Daniela Nicolo). Nici nu ştiu cum să încep, dacă e să spun câteva vorbe despre spectacolul lor. Sau ba da, iată, am să încep cu ceva din Eugenio Barba, care vorbea despre felul în care teatrul creează tensiune atunci când te decizi să priveşti dincolo de limite, mai precis e vorba aici de limita dintre prezentul reprezentării şi trecutul întâmplărilor reprezentate. Şi despre asta e vorba în acest performance, în care Silvia Calderoni îşi revizitează performativ trecutul pentru a putea să îşi explice cumva momentul în care se află în prezent, un prezent în care ea nu se poate încă defini nici ca femeie, nici ca bărbat, un prezent în care combinaţia de cromozomi xy s-a rătăcit într-un corp femeiesc şi în care acceptarea celor din jur poate veni doar prin forţarea limitelor biologice, nicidecum prin încercarea acestora de a înţelege diferenţa. Totul e exploziv în MDLSX, Calderoni nu se cruţă nici pe ea însăşi şi nu îi cruţă nici pe spectatori, dezinvoltura cu care îşi poartă corpul în spaţiul de joc avându-şi rădăcinile în disconfortul provocat de acelaşi corp în trecut, devenit acum şi subiect şi obiect de investigaţie. Cu o forţă nemaipomenită, izvorâtă (şi) din sinceritatea dezarmantă cu care se priveşte pe sine şi pe cei din imediata ei apropiere, cu mult zgomot şi cu un playlist fenomenal dat la maxim, Silvia Calderoni se supune unei autoexaminări impregnată uneori de emoţie, însă alteori împinsă până la limita suportabilului, totul petrecându-se într-un soi de transă care pare a se consuma într-un microunivers atent demarcat, colorat de lumini, împânzit de recuzită, completat organic de proiecţiile video înregistrate sau de cele în timp real, cu alte cuvinte o bulă în care performerul pare a nu fi (neapărat şi nu întotdeauna) conştient de prezenţa publicului, dar pe care, la final, i-o confirmă şi i-o validează în mod direct şi neechivoc, chestionându-i implicit poziţia faţă de cele arătate până atunci. Şi în acel moment îţi dai seama cel mai bine, ca privitor, de implicarea ta în povestea lui Calderoni, îţi reaminteşti brusc momentele în care îţi venea să îţi fereşti privirea, dar te simţeai protejat de întuneric, devii brusc conştient de toată greutatea, tristeţea şi singurătatea care se ascund în spatele acestui performance îmbrăcat în haine strălucitoare şi conturat de ritmuri puternice, chiar extatice de multe ori. Îţi dai seama, în acelaşi timp, că ai asistat la ceva extrem de viu, construit din multă durere.
Acum, ce să mai spun? Am văzut o sală întreagă (s-a stat şi pe scări) fascinată de MDLSX. Dar experienţa mea de spectator a fost completată şi de reacţia uneia din vecinele de scaun, care, plictisită sau scandalizată încă din primele zece minute, a înţeles să îşi manifeste nemulţumirea cât mai zgomotos, ba ţâţâind din buze, ba trântindu-se în scaun (şi zguduind şi jumătate de rând), ba dându-se pe telefon (ce lumină insuportabilă au telefoanele astea pe întuneric!), ba oftând de mama focului. Nu am înţeles de ce nu s-a ridicat să plece (şi da, ştiu, menţionarea comportamentului ei este, în contextul acesta, trivială. Sau nu e?) şi a preferat să se zbată în scaun aproape două ore. Nu ştiu. Şi, de fapt, nici nu cred că mă interesează. Cert este că aseară am avut experienţa întâlnirii nu cu o actriţă, nu cu un performer, ci cu un vulcan uman faţă de care nu ai cum să rămâi indiferent. Laud spectacolul prea mult şi devine dubios? Bine, atunci mă opresc. Pe moment.