Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2017

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cea mai frumoasă zi - Before I met you / Venirea pe lume la Astra Film Festival, 2017


Doina Giurgiu

octombrie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
O clădire de beton, mare, gri, apăsătoare. Maternitatea Spitalului Universitar din Bratislava. O zi lungă, copleşitoare. Ziua aducerii pe lume a unui copil. Zuzana Limová, regizoarea documentarului este şi una dintre protagonistele filmului, care e dedicat fiicei ei, Ema. O mamă pentru care ziua naşterii fetiţei ei este departe de a fi fost cea mai frumoasă zi. Şi nu e singură în această situaţie. Un documentar care a stârnit multe reacţii din partea sistemului medical slovac, care a încercat să se apere, blamând prezentarea lui ca fiind incorectă. Şi totuşi, cea mai recentă consecinţă s-a petrecut în urmă cu doar câteva zile, în 19 octombrie 2017, când unul dintre medicii care apar în film, cel care îşi explică candid "manierele" de la patul bolnavelor, este concediat de conducerea spitalului. Maniera implica liniştirea unei paciente pe care o considera în plină criză de isterie şi purta numele de cod "comunicare brahială". Semnificaţia numelui procedurii îi scăpa până şi asistentei lui şi astfel se vede obligat să ne-o dezvăluie, crezând că nu e filmat: pacienta isterică trebuia liniştită şi ce îi putea comunica mai bine asta decât un impuls susţinut ferm de bicepsul brahial, adică o palmă.
 
Fiecare dintre mamele prezente în film povestesc în fond, chiar dacă istoriile lor conţin împrejurări particulare, acelaşi lucru: drepturile lor de a fi tratate uman, de a fi informate şi respectate se dizolvă în obiceiuri vechi, în rutină, în nepăsare, în grabă, în desconsiderare intenţionată sau ignorantă. Şi asta în chiar ziua în care nivelul lor de expunere e maxim, puterea de a reacţiona altfel decât supunându-se e minimă, zi în care vulnerabilitatea e la cea mai înaltă cotă şi care ar fi fost de aşteptat să se încheie, dincolo de oboseala sau chinul travaliului, luminos, răsplătitor, cu copilul nou-născut odihnindu-se la pieptul lor sau aproape de ele, respirând lângă ele. Toate aceste lucruri lăsând în memoria lor traume încă nevindecate, lacrimi care încă mai apar în rama destăinuirii, dureri nealinate, purtate ca pe nişte pietre de moară la gâtul sufocat al bucuriei venirii pe lume a copilului lor.
 
Şi, dacă priveşti imaginile luate din sala de naşteri, filmate delicat, prin mici spaţii între paravane, reflectate în sticla dulapului de medicamente, se vede absolut tot, la timpul prezent al filmului, din ceea ce povestesc mamele. Rutina naşterilor pentru asistentele de acolo e evidentă: în timp ce o mamă se afla în pragul naşterii, suită pe masa de expulzie, ele povestesc despre costul extracţiilor dentare, adică despre viaţa lor zilnică, anulând total evenimentul unic care se întâmplă la doi paşi, creând spectatorului, darămite mamei, senzaţia de banal, insignifiant, comun, mecanic. Lor li se adaugă tânărul ginecolog pentru care indicaţiile adresate femeii care naşte sunt comenzi de executat întocmai, milităreşte, fără nimic empatic, date pe un ton aproape aspru, supărat, dublat de o severitate cu nuanţă agresivă a privirii ce nu lasă loc de încredere, de încredinţare a actului, de vreo scurtă camaraderie în pregătirea micului miracol al naşterii. Şi apoi remarca lui din finalul epiziorafiei: "dacă îngrijeşti corect zona, vei avea un vagin ca nou". Exact ce ar vrea să audă o femeie aflată în apogeul epuizării fizice şi psihice, aşteptând să-şi vadă şi să-şi simtă noul născut.

Moaşele recunosc însă limitele şi personale, de manevre învăţate într-un singur fel şi imposibil de realizat altfel în condiţiile date, şi de sistem, care permite aglomerarea excesivă, ducând totul în registru rutinier, în scurtarea timpului petrecut cu pacienta şi deci a comunicării. Pe de altă parte chiar şi asistentelor le e teamă de momentul experienţei personale, cu atât mai mult cu cât cunosc şi condiţiile şi posibilele probleme: "toate ne temem de cum va decurge". În contrabalanţă, infirmiera aflată undeva în jurul vârstei de 50 de ani, mirându-se cum tinerele de azi nu mai vor să nască cum s-a născut dintotdeauna, firesc, adică acasă cu moaşa, ci vor să aibă în jur multă lume, să fie medicul prezent, vor anestezie, medicamente, aparatură. În aceste multiple prezenţe din jurul gravidei intră şi doriţi, şi nedoriţi, ca în prima experienţă postnatală a unei proaspete mame: "au intrat [în salon] douăzeci de medici să se uite la vaginul meu; a fost umilitor". Iar lucrurile nu stau cu mult mai bine nici în sistemul medical privat, unde medicul pare să vorbească cu ochii la ceas, mereu pe fugă, lăsând pacientei impresia că trebuie să facă loc alteia.
 
Întrebată la sesiunea de Q&A de către un spectator ce crede că ar trebui făcut ca lucrurile să se schimbe, răspunsul Zuzanei Limová a venit repede. Nu e nimic complicat sau care să necesite mari resurse. E vorba în primul rând de a învăţa personalul medical să comunice. Pentru că lipsa de comunicare e evidentă în film. Dar nu e vorba despre o comunicare simplă, de informare. După cum arată lucrurile în film, o parte din el trebuie re-învăţat că obiectul îngrijirilor lui nu e o maşină, ci un om, cu tot bagajul lui de sensibilitate, de înţelegere şi de nevoie de relaţionare, că respectul faţă de altă fiinţă umană, faţă de drepturile şi alegerile ei nu primesc dispensă de omitere la uşa spitalului şi nici nu e trecut cu minuscule, spre neglijare, pe diplomele medicale. Iar primum non nocere include fiinţa în complexitatea ei psiho-afectivă, căci la ce bun să te mândreşti cu mii de naşteri reuşite tehnic, dacă ceea ce rămâne în urma lor, şi e de sperat că doar a unora dintre ele, aduce mai degrabă a rană decât a vindecare, mai mult a amatorism decât a meşteşug.
 
Cea mai frumoasă zi din viaţa unei mame arată ca şi cum ar avea nevoie urgentă de recondiţionare semantică sau măcar de o re-explicare. Explicare către cei şi cele care i-au uitat înţelesul sau sunt prea ocupaţi, grăbiţi, uzaţi, rutinaţi ca să şi-l mai amintească. Pentru că frumosul nu se poate amesteca cu spaima şi trauma. Bucuria nu poate locui împreună cu angoasa şi desconsiderarea. Şi, aşa cum spuneau versurile unui cântec cunoscut, nu ne putem minţi în legătură cu frumuseţea, pentru că pleacă de îndată ce o facem, iar ceea ce rămâne dintr-o zi de naştere urâţită e balastul greu de îndepărtat al tristeţii şi durerii.




 Toate articolele despre Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2017


1 comentariu

  • Bucuria, angoasa, desconsiderarea
    Corina Suteu, 22.10.2017, 19:04

    Desi e foarte trist, dat fiind subiectul, mananci pur si simplu cuvintele din dorinta de a citi ceea ce urmeaza.

    Mi-a placut enorm: "Bucuria nu poate locui impreuna cu angoasa si desconsiderarea". Dupa mine, exprima chintesenta filmului ( cu toate ca nu l-am vazut!). Si daca ne gandim putin si a atator alte situatii incurcate din viata asta! Genul acesta de ganduri, enunturi si scrieri ale Doinei Giurgiu ne fac sa o citim cu drag si nerabdare!
    Felicitari si pentru toate cele scrise despre ENESCU si FESTIVALUL sau!

Spacer Spacer