Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Happy End

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fericirea ascunsă în spatele ecranelor - Happy End


Anca Mureşan

ianuarie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nici vorbă de un film cu final fericit. De altfel, şi dacă o cauţi cu lupa, nu găseşti nici o urmă de fericire în Happy End. Michael Haneke ne-a mai păcălit o dată cu Amour, făcîndu-ne să ne întrebăm dacă despre iubire - sau mai degrabă despre moarte - este vorba în povestea cuplului în care bărbatul nu poate suporta suferinţa soţiei răpusă de boală. La fel s-a întîmplat cu Funny Games: cui i se pot părea amuzante întîmplările dintr-un thriller regizat ca la carte?

Happy End pare că este o continuare a precedentului film semnat de cineastul austriac. Au trecut cinci ani de la Amour, tatăl şi fiica sînt interpretaţi de aceiaşi actori şi bărbatul recunoaşte că şi-a sufocat soţia cu perna pentru a-i curma suferinţa. Dar asemănările se cam opresc aici. Altă poveste, alte metode tehnice de a capta spectatorul. Totuşi, aceleaşi drame cu care ne-a obişnuit Haneke şi o oarecare distanţare faţă de personajele sale: precum un demiurg atent, le supraveghează fiecare gest, dar stă departe de ele. Ca şi cînd ar înregistra fidel şi realist întîmplările, însă fără să intervină.

Prima jumătate a filmului este greu de urmărit şi nu prea înţelegi mare lucru. Sînt filmări cu telefonul făcute de o adolescentă, imagini surprinse de o cameră de supraveghere de pe un şantier, discuţii telefonice în care nu ştii cine sînt interlocutorii sau conversaţii erotice pe chat; tu vezi doar monitorul şi citeşti numele celor care îşi scriu, fără să pricepi prea clar cine este în spatele acestor ecrane. Filmul îţi solicită deopotrivă atenţia şi răbdarea. (Ba chiar şi niscaiva cunoştinţe de franceză, acolo unde traducerea românească dă greş.) Apoi, încet, piesă cu piesă, se construieşte întregul.

Anne Laurent (Isabelle Huppert) conduce o firmă de construcţii din oraşul francez Calais, ajutată de fiul ei, Pierre, un tip cam neglijent, cu care se ceartă mereu şi pe care nu se poate baza. Thomas (Mathieu Kassovitz) este fratele ei, un chirurg însurat cu o tipă ce joacă un rol destul de şters în film. Au împreună un copil de un an, însă nu este cel mai fericit cuplu din lume: Thomas schimbă pe ascuns mesaje fierbinţi cu altă femeie. Fiecare dintre cei doi fraţi păţeşte cîte o chestie: un mal de pămînt se surpă pe şantier şi sînt răniţi cîţiva muncitori, iar prima nevastă a lui Thomas încearcă să se sinucidă şi este nevoit să o aducă să stea la el pe Eve (Fantine Harduin, minunată în rol), fata lui din prima căsnicie. Este o familie înstărită ce locuieşte într-o casă opulentă şi au servitori gata să le îndeplinească dorinţele. Dar bogăţia nu e întotdeauna sinonimă cu traiul lipsit de griji. Unul după altul, ghinioanele se ţin lanţ pentru fiecare dintre membrii familiei.

Stăpîna casei pare a fi Anne, dar rolul central în film îl joacă tatăl celor doi fraţi: Georges Laurent, superb interpretat de veteranul Jean-Louis Trintignant. Joacă rolul unui bătrîn de 85 de ani, ce este cînd senil şi neajutorat, cînd de o luciditate muşcătoare. Domină cu suveranitate lumea celorlalţi, însă îi observă pe toţi cu un calm detaşat şi un zîmbet îngăduitor, căci singura lui dorinţă este să găsească o metodă eficientă de a-şi curma zilele.

Tema sinuciderii este prezentă discret, dar recurent în Happy End: Pierre îi spune mamei sale că nu e bun de nimic, prima soţie a lui Thomas se stinge din cauza unei supradoze de medicamente, Eve încearcă şi ea să îşi pună capăt zilelor. Georges intră cu maşina într-un copac, apelează la necunoscuţi de pe stradă şi la frizerul său pentru a-şi procura un pistol, apoi încearcă să o cîştige de partea lui pe Eve. Este împăcat cu sine însuşi şi vrea cu orice preţ să-şi ducă planurile la bun sfîrşit.

Sentimentul inutilităţii, ipocrizia, lipsa de comunicare şi incapacitatea de a iubi cu adevărat sînt ingredientele pe care le pune Michael Haneke sub lupă în Happy End. În foarte multe scene, camera urmăreşte tăcut personajele, redînd doar zgomotul de fond, nu şi vorbele lor. Alteori, există părţi de dialog care te izbesc cu forţa unui bumerang ce se întoarce împotriva protagoniştilor. Punînd elementele cap la cap, obţii un tablou dezolant: Anne apare în postura unei mame ce este descurajată de bariera de netrecut dintre ea şi fiul său; Thomas e rece şi nu reuşeşte să fie un tată empatic pentru Eve; fata de 13 ani demască adulterul părintelui său şi îl acuză că nu iubeşte pe nimeni. Aflate la extreme opuse ca vîrstă şi aparent fără să se simpatizeze deloc, personajele interpretate de Georges şi Eve Laurent sînt singurele care reuşesc să comunice cu adevărat şi să cucerească prin simplitate şi sinceritate.

Pe afişul filmului sînt două butoane de înregistrare: filmul începe odată ce unul dintre personaje a apăsat pe on. Ca o ironie de construcţie regizorală, Happy End dă impresia că a uitat să apese pe off. După aproape două ore, acelaşi personaj ţine din nou butonul roşu pornit. Apoi, în întunericul sălii de cinema se aşterne liniştea. Haneke nu recurge la artificii muzicale, tocmai ca să te lase să îţi auzi gîndurile. Pe genericul de final citeşti că nici un animal nu a avut de suferit pe durata filmărilor. Despre suferinţa oamenilor nu se spune nimic.





 Toate articolele despre Happy End


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Anca Mureşan


Alte articole

 No Happy End for Funny Games - Happy End la Les Films de Cannes à Bucarest, 2017, Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer