Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Les Films de Cannes à Bucarest, 2017

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

No Happy End for Funny Games - Happy End la Les Films de Cannes à Bucarest, 2017


Mihai Brezeanu

octombrie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Text pe marginea filmului Happy End regizat de Michael Haneke, recomandat doar celor care i-au fost deja spectatori.

1 casă. 1 familie de haute bourgeoisie (plus o alta de servitori / majordomi). 4 generaţii. 1 crimă. 1 sinucidere / 1 crimă. 1 accident soldat cu 1 crimă din culpă. 1 nuntă. 3 tentative de sinucidere.

Un bunic, Georges Laurent (Jean-Louis Trintignant), care îşi sărbătoreşte a 85-a aniversare încercând felurite metode de sinucidere.

O nepoată, Eve (Fantine Harduin), care tocmai descoperă familia tatălui, după ce a scăpat de mama depresivă, decedată în urmă unei intoxicaţii cu medicamente auto-induse sau induse de Eve.

Fiica cea mare, Anne (Isabelle Huppert), pe cale de a se recăsători cu un bancher englez, Lawrence (Toby Jones), care îi acordă împrumutul ce va salva, poate, de la faliment companie familială de construcţii unde fiul ei alcoolic, Pierre (Franz Rogowski), a permis, prin neglijenţă, producerea unui accident care a condus la moartea unui om.

Fiul cel mic, Thomas (Mathieu Kassovitz), tatăl lui Eve, recăsătorit cu Anais (Laura Verlinde), pe care o înşală cu o violoncelistă, Nathalie (Aurélia Petit), cu care schimbă mesaje ultra-pornografice pe chat.

O familie de maghrebieni, Rachid (Hassam Ghancy), Jamila (Nabiha Akkari), fiica lor, Selin (Joud Geistlich) şi un câine, îngrijând de casă familiei Laurent.

Vara lui 2016, Calais. Campionatul European găzduit de Franţa stă să înceapă cu un meci între echipa ţării gazdă şi România. Oraşul-port la Canalul Mânecii e înţesat cu refugiaţi care visează la Marea Britanie ce tocmai a votat Brexit-ul.

Într-o secvenţă de cinema 100%, Jean-Louis Trintignant îşi conduce cu mare viteză căruciorul în care se vede silit să se deplaseze după ce a eşuat în tentativa de a se sinucide prin înfigerea maşinii pe care o conducea într-un pom. Căruciorul se prăvale pe pista de biciclete, lăsând în urmă alţi bătrâni care se deplasează, în acelaşi sens, în baston şi grupuri de tineri care urcă în sens opus. Ajuns în dreptul unui grup de tineri de culoare, Trintignant li se adresează.

Suntem, alături de camera lui Christian Berger, pe trotuarul opus. Maşini ne trec prin faţă, de auzit, auzim doar zgomotul străzii. Ne imaginăm că bătrânul îi roagă să-i facă rost de un pistol sau de orice alt dispozitiv care i-ar putea aduce sfârşitul. Tinerii sunt contrariaţi şi par a refuza. Apare un alt cetăţean alb, de vârsta bunicului, care îl întreabă pe acesta ceva. Ne imaginăm că al doilea bătrân crede că primul e agresat de emigranţi. Aceştia dispar grăbiţi.

Avem acces la realitatea cinematografică prin felurite mijloace de redare. Filmul se deschide şi se închide cu minute bune filmate de puştoaica Eve cu propriul telefon mobil. Bucăţile video sunt transmise live pe Internet şi descriu două tentative de omor. Privim prăbuşirea de pe şantier care conduce la moartea unui muncitor printr-o cameră de supraveghere ce duce gândul la Caché. Aflăm detaliile picante ale relaţiei adulterine Thomas - Nathalie graţie ecranelor laptop-urilor celor doi. Lawrence se pune la curent cu cele mai recente veşti despre Brexit via tv-ul deschis pe BBC.

Personajele, generaţiile lui Huppert şi al fiului ei le ştim. De-ar fi doar Poziţia copilului şi am cunoaşte deja viciile subtile ale fiecăruia. Dar personajele lui Trintignant şi al nepoatei sale sunt şocante, comice, angoasante. Acolo puterea imaginaţiei bolnav-ireverenţioase a lui Haneke izbeşte din plin. Ei doi, trecutul şi viitorul acestui prezent bezmetic şi confuz, sunt tot ce poate fi teribil, cinic şi neliniştitor cu putinţă.

El, desprins dintr-un Amour fără de amor, ea, death-vlog-eriţă specializată pe eviscerat rude şi sentimente. După câteva raté-uri / scene de tatonare, pe care bătrânul le pune, la derută, pe seama senilităţii, cei doi se recunosc. Sunt din aceeaşi specie care lucrează în adâncuri, departe de ochii lumii. Pe Huppert, pe Kassovitz, pe Jones, pe Rogowski, îi cunoaştem, îi vedem, îi ştim. Bunicul şi nepoata ne sunt străini, sunt din alt film, dar din aceeaşi realitate. Hidoşi dincolo de descriere şi de imaginaţia noastră totuşi burgheză.

În Funny Games, răul vine din afară şi izbeşte în moalele familiei (auto)-deposedate de anticorpii cuplării la realitate. În Happy End, familia este răul! În toate formele imaginabile, de la cele mai uşoare la cele mai abominabile. Totul sub o poleială bine şlefuită. Ca acelea care acoperă cutia de bomboane cu care încerci să minţi durerea unui copil muşcat de câine.

De o parte, marea de un albastru surréalist. De partea cealaltă, albul scrobit al feţelor de masă şi negrul refugiatului alienat. Undeva, în adâncul acestor două lumi, o fetiţă îndeplinind ultima dorinţă a unui bunic. Dar sinuciderea nu e cu putinţă. În premieră, Haneke se întoarce şi împotriva propriilor criminali. Nici ei nu vor izbândi, nici ei nu au cale de ieşire.




 Toate articolele despre Les Films de Cannes à Bucarest, 2017
 Toate articolele despre Happy End
 Toate articolele despre Festivalul de Film Cannes, 2017


0 comentarii

Spacer Spacer