Atentate la viaţa noastră - Terorism

Să facem un exerciţiu - nu de inteligenţă şi în mod sigur nu pe placul artiştilor, niciodată mulţumiţi cînd spectatorului i se năruie suspansul -: să-ncercăm să punem cap la cap capitolele (patru, plus un prolog şi un epilog; lectura în foileton îi aparţine regizoarei, autorii vorbind despre şase acte) acestei piesei / acestui spectacol numit Terorism, într-o singură poveste (pentru că, unii ar putea fi surprinşi, chiar e o singură istorie). Aşadar: un bărbat (Ionuţ Adăscăliţei) - om de afaceri, angajat cu funcţie al unei companii care nu se ocupă cu vînzarea de zahăr - pleacă într-o călătorie de serviciu. Dar aeroportul e închis, e o alarmă cu bombă, şi bărbatul decide să se-ntoarcă acasă; unde, convinsă c-a rămas singură, nevastă-sa (Mihaela Sîrbu) se întreţine cu amantul (Adrian Anghel), el însuşi însurat cu o colegă / subalternă a omului nostru de afaceri, care, simţindu-se înşelată, decide să-şi ia viaţa, în timpul serviciului. Iar în timp ce, marcat de adulterul soţiei, bărbatul lasă gazul deschis şi tot blocul sare în aer de la scurt-circuitul soneriei apăsate de un copil alergat de bunică-sa (Maria Obretin) şi prietena ei (Paula Gherghe) (altă poveste, despre rasism şi avîntul criminal al vîrstei a treia, care nu mai are nimic de pierdut), la biroul omului de afaceri (unde lucrează şi mama copilului...) se declanşează o isterie generalizată provocată de sinuciderea colegei. Mai apar pe urmă şi un psiholog (Rolando Matsangos) picat din cer, nişte pompieri de la echipa de intervenţie (Laurenţiu Bănescu-Rolando Matsangos-Răzvan Oprea), adepţi ai terorizării celui mai slab (Ionuţ Adăscăliţei) şi pasionaţi de instantanee de la locul catastrofelor, un colonel (Adrian Anghel) cu o viziune apocaliptică despre capacitatea umană de autodistrugere prin inconştienţă, nişte pasageri aerieni (Bănescu-Oprea) care propovăduiesc inutilitatea salvării din faţa dezastrului, nişte stewardese şi subtila sugestie finală că totul n-a fost decît un vis în lunga aşteptare a decolării. Decolare înspre nicăieri: într-un avion ca cel din Terorism ieşirea de urgenţă e o inutilă iluzie...

O serie de relaţii imbricate, fără aer de telenovelă tragică, ci vorbind, de fapt, despre nenumăratele şi nebănuitele fire (ale coincidenţei) care leagă într-un ghem strîns micul nostru univers uman, lumea noastră atît de mică şi atît de predispusă la aneantizare. Fiecare mic act - ca de exemplu o valiză uitată, un geamantan căzut pe pistă, în drum spre clădirea aeroportului - poate declanşa o incontrolabilă reacţie în lanţ, aruncînd totul (literalmente) în aer. Căci adevărata teroare şi autenticul terorism sînt produsele umane ale inconştienţei de zi cu zi, această inconştienţă a responsabilităţii faţă de micile noastre acte cotidiene. Terorismul global (atenţie, totuşi: textul fraţilor Presniakov a fost scris înaintea atacurilor de la 11 septembrie) e doar acumularea pornirilor individuale ale unor oameni prinşi în capcana forcepsului social, gata de crimă pentru a reordona viaţa după propriile dorinţe: un episod de bondage transformat în luare de ostatici, bătrîne care-şi ucid soţul (după o viaţă de teroare) sau n-au nimic împotrivă să-şi asasineze ginerele (e de altă etnie), colegi de serviciu pentru care apa Evian e prilejul unui atentat la personalitatea celuilalt... Terorismul e un caz de senină ignorare a consecinţelor.



Virus found Free some memory

Un spectacol cu nouă actori jucînd douăzeci şi două de personaje, Terorism pune în mişcare un complex (dar nu atît de complicat de decodat) mecanism vizual: ceea ce s-ar putea numi o scenografie virtuală, în care decorul tridimensional, concret, e înlocuit (parţial) cu imaginea lui bidimensională, proiectată în cadre de televizor. Parţial, pentru că suportul / carcasele monitoarelor rămîn active ca obiecte pentru actori (de pildă, dacă piciorul rotativ al scaunului de birou e bidimensional, cutia televizorului serveşte totuşi ca "loc de şezut" propriu-zis).

Nu e prima dată, în ultimii ani, cînd decorul virtual (sub forma proiecţiilor) ia locul celui tridimensional: s-a întîmplat - şi s-a discutat mut despre asta - în Shape of Things de Neil LaBute (regia Vlad Massaci), unde Andu Dumitrescu folosea o serie de decupaje de carton şi peretele de fundal al scenei de la Teatrul ACT pentru desenarea de spaţii şi obiecte bidimensionale (o statuie, un restaurant) prin proiecţii, care însă nu interacţionau cu prezenţa vie a actorului. Ceea ce se întîmplă, în schimb, în Terorism, unde o animaţie video ia locul picioarelor celor două babe din parc, a căror cheie de joc e, la rîndu-i, una de cartoons, un cuplu de Beavis şi Butthead, versiunea urs polar, dezbătînd senil despre vezici, aziluri şi otrăvuri la modă, şi unde capetelor reale ale amanţilor le corespund fragmentate imagini corporale, de trup ciopîrţit. (Încă o paranteză necesară: corpo-realitatea e o temă care apare des în spectacolele Gianinei Cărbunariu, una din stările ei de agregare fiind - ca şi aici - exhibarea carnalităţii antiestetice).

Dar imaginea video (concept: Maria Drăghici; montaj şi animaţie: Tudor Petre, aceeaşi echipă de la mady-baby.edu) e în egală măsură un comentator al situaţiilor scenice - cel mai puternic, în Capitolul trei (isteria colectivă de la biroul în a cărui cameră de relaxare se sinucide o femeie): catastrofă (Virus found) - acumularea isterică (Directory overloaded) şi orientarea ei către întîmplătorul ţap ispăşitor (Please choose a different directory) - solidarizarea în faţa outsider-ului - psihologul (Free some memory) - descărcarea isterică (Failling memory) pînă la trecerea cu vederea a momentului tragic (Do not show this dialog again) - declanşarea corului destăinuirilor intime (Do you want to continue?). Ca să nu mai vorbim despre scena cazărmii de pompieri, cu imaginile ei dintr-un computer game (subspecia shooting-urilor), care dă măsura infantil-iresponsabilă a jocurilor echipei de intervenţie.



Efectul tubului catodic asupra fiinţei umane

Pompierii din Terorism se amuză teribil compunînd corpuri mutilate din fotografii disparate. Dar cîţi dintre noi, fiinţe cumsecade, în respectul celor zece porunci, nu privesc cu fascinaţie arma vreunei crimei, arătată cu evlavie camerei de un reporter cu iniţiativă? Vă invităm să urmăriţi în continuare imagini: de la operaţiunea de eutanasiere a păsărilor, de la locul tragicului accident de maşină, de la ultima operaţiune antiteroristă a regimentului X din Irak, în direct de la atentatele din Madrid. Între păsări şi oameni nu e nici o diferenţă, odată ce-ai trecut discreta linie-limită. Am văzut războaie şi revoluţii în direct. Trăim într-o societate în care World Trade Center-ul fumegînd, cu miile de oameni agonizînd înăuntru, e un icon, o imagine fetiş, iar înregistrările cu ostatici, vii sau morţi, au devenit prilej de exerciţii de semantică pentru specialişti în terorism.

Iar terorismul începe acasă, cu butonul de la telecomandă, care ne face nu martori, ci părtaşi ai fiecărei crime. Fraţii Presniakov au dreptate: De ce să omori oameni bine păziţi cînd e atît de uşor să ucizi ideea, sensul? Odată ce începi să crezi că se poate, ceva a şi explodat, înăuntru, în noi, cei care aşteptăm aici.

Cu o jucărie începe totul (baba nr. 2)? Nu, totul începe cu imaginea, camera de filmat şi ochiul flămînd din spatele ei.

---

Teatrul Foarte Mic/ Teatrul Fără Frontiere
Terorism de Oleg şi Vladimir Presniakov
Traducere de Maria Dinescu
Regia: Gianina Cărbunariu
Scenografia/ multimedia: Maria Drăghici
Montaj/ animaţie: Tudor Petre
Muzica: Electric Brother
Cu: Ionuţ Adăscăliţei, Adrian Anghel, Laurenţiu Bănescu, Paula Gherghe, Mădălina Ghiţescu, Maria Obretin, Răzvan Oprea, Rolando Matsangos, Mihaela Sîrbu

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.